Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Reportaj Căldăraru, locul unde rugăciunea lucrează din plin

Căldăraru, locul unde rugăciunea lucrează din plin

Galerie foto (18) Galerie foto (18) Reportaj
Un articol de: Dumitru Manolache - 24 Feb, 2022

La numai 9 km de marginea de răsărit a cetății legendarului Bucur, la confluența râurilor Colentina și Dâmbovița, se află Parohia Căldăraru, din Protopopiatul Ilfov Sud. O comunitate legată spiritual de lavra istorică a Cernicăi, care a trăit și continuă să trăiască în duhul nevoitorilor de aici... să se asemene, metaforic vorbind, cu vechea măsuță rotundă, țărănească, pe care părintele paroh Vasile Guțea o păstrează într-o colecție etnografică. Este simbolul poate cel mai expresiv al rugăciunii truditorilor pământului aplecați asupra prinoaselor binecuvântate, ca în fața Mântuitorului Însuși.

În prima zi a acestui an în care Patriarhia Română omagiază rugăciunea în viața Bisericii și a creștinului, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sublinia: „Fără rugăciune nu este Biserică și nici viață creștină. (...) Când pierdem bucuria și pacea sufletului, este semnul sigur că nu ne mai rugăm cum trebuie sau cât trebuie”.

Recent, am vizitat Parohia Căldăraru și am avut bucuria să descoperim o comunitate vie, cu pace în suflet, semn că rugăciunea lucrează din plin aici. Nici nu se poate altfel, de vreme ce păstorul ei (botezat în cristelnița bisericuței „Sfântul Lazăr” din cimitirul Mănăstirii Cernica, umbrit de mantia rudeniei sale, monahul ascet Damian Guțea), părintele paroh Vasile Guțea, preot de 37 de ani în acest loc, „cu binecuvântare divină și proniatoare”, cum ne mărturisește, face din activitatea sa zilnică o continuă slujire a aproapelui. Chiar în ziua în care ne-am întâlnit, tocmai fusese cu o bătrână suferindă la medic în București.

Crescut în spiritul Cernicăi

„Această comunitate cernicană, cum îi spun eu, o consider ca un metoc al Mănăstirii Cernica, pentru că unul dintre ctitorii bisericii este un anume egumen, Zosima Pârvulescu. Cuvioșia sa, între anii 1935 şi 1937, a zidit, cu gândul cel bun la Dumnezeu, actuala biserică din sat, cu hramul «Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil». Iar cel care a sfințit sfântul lăcaş este vrednicul de pomenire Arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor între 1935 şi 1948, Veniamin Pocitan. Un important profesor de istorie a Bisericii Ortodoxe Române, care se află înmormântat în cimitirul istoric al Mănăstirii Cernica, în apropierea bisericuței în care am fost botezat, fiind primul din rândul ierarhilor înveșniciţi acolo”, ne spune părintele paroh.

Deși nu este om al locului, preotul aşa se consideră, fiindcă a crescut la Mănăstirea Cernica, s-a format acolo, cu părintele Damian Guțea, un monah care a intrat la 16 ani în mănăstire și care, până la vârsta de 88 de ani, când a fost chemat la Domnul, nu a părăsit sfântul așezământ. Deși putea să urce treptele ierarhiei bisericești, smeritul călugăr a preferat să rămână simplu nevoitor, considerând că se poate ruga pentru lume și din această postură, nădăjduind că rugăciunea sa va fi ascultată de Dumnezeu.

Permanentă recunoștință

Parohia Căldăraru are 450 de familii de credincioşi. „Multe dintre ele, înainte vreme, traversau lacul și mergeau la Mănăstirea Cernica. A existat permanent această nevoie de a fi prezenți la rugăciunile de seară, de dimineață, la Sfântul Maslu și la toate celelalte slujbe care se săvârșeau acolo. Nici astăzi ei nu lipsesc de la Taina Sfântului Maslu de la mănăstire, care se ține lunea, miercurea și vinerea. Pentru credincioșii comunității noastre, rugăciunea este modul lor de a exista, de a fi. Și sunt recunoscători divinității proniatoare, și știu că ei există datorită lui Dumnezeu. Fiecare noapte o însoțesc cu rugăciunea, ca să li se dea somn odihnitor. Iar ziua o încep tot cu rugăciune și, prin faptul că atunci când în biserică se săvârșește Sfânta Liturghie și ei sunt prezenți, înțeleg că împreună trebuie să fie recunoscători divinității. Cum se arată și în parabola celor zece leproși, în care ni se spune să fim mulțumitori lui Dumnezeu, Cel care ne dă vindecare, ne dă viață, dar și semenilor care ne fac bine, părinților noștri spirituali, duhovnicilor, doctorilor care ne vindecă, astfel încât totul să fie armonie, rugăciune”, ne mai spune părintele Vasile Guțea.

Pentru mulți credincioși din Căldăraru, rugăciunea a devenit o stare de permanentă recunoștință. Omul trupesc nu se mai împiedică în litera rugăciunii. Duhul necurat și captiv al corpului nu se mai opune Duhului Sfânt și curat al rugăciunii. Ei trăiesc miracolul milostivului, care îi îmbrățișează pe toți, nelăsând pe nimeni la poarta inimii. După ființa lor, rugăciunea ­înseamnă apropierea și unirea cu Dumnezeu. Iar după lucrare, puterea susținătoare a lumii, împăcarea cu Creatorul. „Creștinul autentic știe să se roage și să simtă efectul rugăciunii asupra lui. În momentul în care crești cu rugăciune și ești intrat pe poarta creștinătății prin Taina Botezului, prin Mirungere și prin Sfânta Împărtășanie, păstrezi această cale duhovnicească. Iar părinții, dacă au o anume responsabilitate față de copii, trebuie să sădească în sufletele lor dragostea de Împărăția lui Dumnezeu, de Biserică, de slujbele ei, de respectul față de bătrâni și de tot ceea ce înseamnă cultul ortodox”, ne mărturisește părintele paroh. În această rugăciune se numără, desigur, și grija pentru cei săraci, pentru cei bolnavi, pentru cei din penitenciare, donările de sânge, cateheza și toate celelalte activități sociale care se desfășoară în parohie. „În cei 37 de ani de slujire și rugăciune am învățat că după noi vorbesc faptele, iar Dumnezeu după acestea ne va judeca”, mai spune părintele paroh.

Un alt fel de rugăciune

Această pedagogie a rugăciunii am înțeles-o și mai bine închinându-ne la moaștele Sfântului Arhidiacon Ștefan, care se află așezate într-o raclă în biserică, și la Axionița cu o reprezentare iconografică în trei fețe - Maica Domnului în centru, în stânga Sfântul Arhanghel Mihail, iar în dreapta Sfântul Arhanghel Gavriil. Dar și admirând sutele de obiecte vechi pe care părintele paroh Vasile Guțea le-a strâns, cu dragoste și bucurie, toată viața, depozitate într-o clădire din curtea bisericii în vederea expunerii lor într-un muzeu etnografic. Prin vechimea și autenticitatea lor, dar și printr-un fel de memorie pe care fiecare dintre ele o conservă, descoperim că până la urmă viața însăși este o rugăciune. Viața omului simplu, care le-a folosit la un moment dat, smerit, deschis spre cer și spre lume, care s-a lepădat de sinele său egoist și a primit în suflet harul lui Dumnezeu Cel milostiv. Fiecare din aceste obiecte are o poveste, vorbește despre un crâmpei de biografie și funcționează ca un fel de oglindă care ne arată ce a făcut cel care s-a folosit de el, cât de bun a fost în raport cu binele pe care trebuia să-l facă în viața lui, pentru a se apropia în asemănare cu sfințenia și bunătatea lui Dumnezeu.

Privim, atingem aceste obiecte, vorbim în gând sau în șoaptă cu ele, având grijă ca din nepricepere sau nebăgare de seamă să nu le împrăștiem taina. Să nu le strivim rugăciunea pe care fiecare în parte o mărturisește în duhul celor care le-au folosit. „Suntem sub pecetea timpului și nu peste multă vreme va trebui să mă retrag. Dar voi rămâne alături de părintele care îmi va urma în slujire, și am să-l rog, și să-l sprijin, să ducă la bun sfârșit visul de a întemeia un mic muzeu etnografic aici în curtea bisericii, într-o clădire aparte, în care să expunem toate aceste obiecte pe care le-am strâns în decursul a peste 40 de ani. Eu cred că acest muzeu ar putea reprezenta un centru de referință cultural-spirituală pentru comunitatea noastră. Iată câteva obiecte reprezentative din colecție: o cutiuță de hagialâc (pelerinaj, n.r.), special creată pentru a fi purtată, în care credincioșii care mergeau la Ierusalim să se roage își luau sfinte moaște, țărână de la locurile sfinte, iconițe, mir, tămâie, smirnă, ca să le aducă binecuvântare. Mai avem un alfabet în Braille extrem de interesant. Eu am văzut cererea adresată autorului gramaticii muzicii psaltice, Ion Popescu-Pasărea, prin care era rugat să îngăduie și nevăzătorilor accesul la această gramatică. La Mănăstirea Cernica viețuia un părinte dăruit cu un glas extraordinar, care era inițiatorul acestei cereri. Despre dânsul se spunea că odată, în timp ce cânta la strană, și-a tras o palmă! Întrebat de ceilalți părinți ce s-a întâmplat, le-a răspuns: «Eu trebuie să cânt numai lui Dumnezue și nu oamenilor! Nu trebuie să am mândria darului pe care mi l-a dat El, ci trebuie să-l întorc Lui însutit!» Eu văd în acest gest nu numai un act de profundă smerenie, ci și o formă de rugăciune. Un alt obiect important este prima litografie realizată după canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, în data de 23 octombrie 1955. Această icoană, foarte dragă mie, am avut-o în casă. Eu sunt strănepotul părintelui Damian Guțea, din partea tatălui meu, care păstra asemenea lucruri harice într-un loc curat din casă, ca într-un altar. Iar aceste obiecte ne amprentau duhovnicește pe toți ai noștri. Tatăl meu, care îi era nepot părintelui Damian Guțea, se afla atât de des în Mănăstirea Cernica, încât se poate spune că practic fusese crescut de părinții de acolo. Aceeași legătură duhovnicească cu marele așezământ monahal am păstrat-o și eu ca pe o moștenire de familie. Am petrecut acolo toate vacanțele. Am făcut acolo ascultare de gropar, am aprins candelele din cimitir și lumânările de la căpătâiul celor înveșniciți, am cântat la strană. Mai există în colecție cărți vechi de cult, multe obiecte de uz casnic, palanțe și balanțe, strămoșul calculatorului, vestitele măsuțe rotunde, țărănești, care se puneau în pat și toți cei ai casei serveau hrana din același vas, după ­binecuvântarea prinoaselor. Rotunjimea ei, neierarhizând, îi făcea pe toți egali, trăitori în comuniune, în fața darurilor de mâncare și în cea a lui Dumnezeu. Dar măsuța aceasta era și o formă dintre cele mai expresive de rugăciune a țăranului, de mulțumire Creatorului, de liniște și pace lăuntrică pentru fiecare și pentru întreaga familie”, ne explică părintele Vasile Guțea.

Am părăsit comunitatea de la Căldăraru cu chipul acestei măsuțe în inimă. Cândva, am cinat și eu așezat la una asemănătoare, la bunicii mei, într-un sat din Bărăgan. Mie mi se pare că seamănă cu o pască. În tradiția populară se spune chiar că Iisus a fost înfășat în scutece rotunde. Iar blidul cu mâncare de pe ea Îl simbolizează pe Însuși Mântuitorul, precum împletitura de aluat în formă de cruce așezată în centrul păştii. Masă rotundă. Icoană. Izvor de bucurie. Putere și tărie spirituală. Rugăciune. Toate acestea, într-o lume din ce în ce mai autodistructivă, țin vie pacea rugăciunii la Căldăraru.

 

Citeşte mai multe despre:   Biserici din Romania