Ne abatem azi printre înălţimile domoale ale Subcarpaţilor spre Târgu Ocna, în judeţul Bacău, acolo unde în urmă cu aproape trei veacuri s-a ridicat o biserică de bârne în care ocnaşii salinei să se poată ruga.
Odinioară, orăşelul de azi nu era decât un sat mai mărişor, aşezat sub poalele Măgurei, cu oameni obişnuiţi cu traiul greu de la munte. Ocna de sare de la marginea satului, pe care documentele vechi o pomenesc încă din secolul al XIV-lea, a fost cea care a însufleţit mereu aşezarea. Treptat satul s-a transformat în târg, botezat cum altfel decât după numele salinei. Renumită în întreaga ţară a Moldovei, pomenită în hrisoave domneşti, amintită de Dimitrie Cantemir în a sa „Descriptio Moldaviae“, salina avea să mai dea târgului un alt dar de preţ: Biserica de lemn „Sfânta Parascheva“ sau Biserica Domnească, aşa cum o numesc localnicii şi acum.
Ridicată pe malul pârâului Vâlcica, prinsă în braţe de înălţimile din jur, bisericuţa continuă o poveste a lemnului binecuvântat, începută în timpul domniei lui Ioan Vodă cel Viteaz. Căci, menţionează Theodor Codrescu, la 1580 exista deja aici o biserică de lemn. Pe locul acesteia s-ar fi ridicat actualul locaş de lemn, aflat sub ocrotirea Sfintei Parascheva. Acesta a fost prefăcut apoi în întregime la 1725, pe cheltuiala socrului domnitorului Mihai Racoviţă, Dediu Codreanu, mare cămăraş al salinei, aşa cum se menţionează în sinodicul bisericii. „Se spune că această biserică a fost făcută chiar pentru rufetaşi (n. r. - meseriaşi, breslaşi), pentru ocnaşii ce lucrau la extragerea sării, căci şi atunci, ca şi acum, salina se afla în spatele acestui loc, la doar câteva sute de metri. Cu timpul, în jurul bisericii s-au construit câteva clădiri de mici dimensiuni, care au servit drept spital ocnaşilor“, povesteşte părintele Constantin Geneş, parohul Bisericii „Sfânta Parascheva“.
Înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Bacău, Biserica Domnească din Târgu Ocna merită inclusă în orice circuit turistic al zonei. Căci aici, ca nicăieri în altă parte, poate fi descifrată nu doar istoria unei comunităţi, ci şi felul în care lemnul a ştiut să capete viaţă nouă. „Turişti vin şi acum, puţini, ce-i drept. Cei mai mulţi se duc la salină. Bisericuţa e mai retrasă, poate şi de asta“, spune, cu regret, părintele Geneş.
Stilul arhitectural
Biserica de lemn „Sfânta Parascheva“ este ridicată din bârne de stejar, încheiate la colţuri „în tăieturi drepte“ şi aşezate pe o temelie de piatră de râu. La exterior se pot observa cuiele de lemn folosite în construcţie. Iniţial, acoperişul a fost de draniţă, însă, în decursul timpului, din cauza vremii aprige de sub munte, aceasta a fost înlocuită cu tablă, pentru o mai bună protecţie.
Exteriorul, ca şi interiorul sunt o stampă a simplităţii şi cuminţeniei. Bârnele, peste care s-au aşezat toate viforele ultimelor aproape trei veacuri, au căpătat culoarea cenuşii. Silueta bisericuţei, proiectată pe seninul deranjat doar de câteva diafane alcătuiri din borangicul norilor, pare că adună toată puterea revărsată în vale de munţii dimprejur. Ca un perpetuu păstrător al vieţii.
De mare frumuseţe sunt ferestruicile de pe lateralele bisericii, ce urmăresc conturul unor acolade în partea superioară, element ce vine în sprijinul vechimii monumentului.
Tot la exterior poate fi admirată turla clopotniţei, în formă de bulb de ceapă, un alt element arhitectural ce o particularizează în rândul bisericilor de lemn din judeţul Bacău.
Interiorul
Înăuntru, frumuseţea naturală a bârnelor nu mai poate fi admirată. Acestea au fost blănite cu scândură de brad, pentru a feri interiorul de umezeală şi de curenţii reci.
Dar spaţiul, împărţit în Altar, naos şi pronaos, e un loc al tainei şi-al liniştii netulburate. Din icoane peste care timpul s-a aşezat fără a cere voie, se desluşesc contururile blânde ale sfinţilor. Peste tot pe unde întorci ochii vezi culori şterse, chipuri difuze, lemn lucind a vechime. Locaşul pare să fi păstrat un pic din aerul veacurilor ce vor fi fost.
Catapeteasma, înnoită la 1833, poartă pecetea zugravilor de biserici de odinioară, prezentând registre pictate de o excepţională măiestrie artistică.
Cea mai veche icoană îl reprezintă pe Sfântul Nicolae şi datează, potrivit unei inscripţii, de la 1677. De asemenea, alte câteva icoane, precum şi pictura de pe uşile diaconeşti datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Din patrimoniul locaşului fac parte şi 48 de cărţi vechi de cult, ce sunt păstrate la Biserica „Precista“ din Târgu Ocna.
Înnoiri şi prefaceri
Bisericuţa a suferit înnoiri şi transformări în repetate rânduri. Cele care au adus oarecare modificări formei iniţiale a locaşului au fost făcute în secolul al XIX-lea. Catapeteasma a căpătat tuşe noi la 1800, dar mai ales la 1833, pe cheltuiala lui Tănase Gheorghiu şi a părintelui Ioan Brătescu, aşa cum arată înscrisul de pe uşorul unei uşi diaconeşti.
Ultimele reparaţii au fost făcute după cutremurul din 1977. Atunci, pentru a consolida temelia afectată, a fost turnat un soclu de piatră în partea de nord a locaşului. De asemenea, s-au înlocuit şi câteva dintre bârnele foarte deteriorate. „Acum ni s-a sugerat din partea Direcţiei de Cultură să o acoperim din nou cu draniţă, pentru a reveni la înfăţişarea sa iniţială. Ne dorim şi noi asta, însă, ca de obicei, ne lovim de lipsa banilor. De asemenea, biserica ar trebui consolidată integral, pentru că se poate observa chiar un anumit grad de înclinare“, spune parohul Constantin Geneş.
Satul Ocnelor
Potrivit documentelor istorice, până pe la începutul veacului al XVIII-lea, aşezarea de la Târgu Ocna nu era decât un sat. Treptat s-a transformat în târg, apoi în oraş. Astăzi este cea mai mare aşezare urbană de pe Valea Trotuşului şi una dintre staţiunile turistice importante din Moldova. Denumirea sa vine de la ocnele de sare ce sunt pomenite în documente încă din secolul al XIV-lea, în această zonă aflându-se unul dintre cele mai bogate zăcăminte de sare din România.
Cel mai vechi nucleu de case de la Târgu Ocna s-a format chiar pe platoul din jurul salinei şi al Bisericii Domneşti, pe valea pârâului Vâlcica.
Oraşul Târgu Ocna se află în sud-vestul judeţului Bacău, pe drumul naţional ce leagă Oneştii de Miercurea Ciuc.
