Complexul rupestru de la Dumbrăveni

Am păşit în cel de-al treilea mileniu creştin, tropăind orgolioşi spre "un nu ştiu ce", rătăcind bezmetici într-o lume căreia nu-i mai recunoaştem reperele, nu-i mai respectăm legile, nu-i mai simţim limitele, de parcă în jurul nostru ar fi doar un halou de ceaţă. Şi-n această buimacă alergare, ne scoate Dumnezeu în cale câte un semn al veacurilor trecute, punându-ne pe gânduri, întorcându-ne din drumul spre neunde, îndemnându-ne la regăsire. Un asemenea semn este complexul rupestru de la Dumbrăveni, judeţul Constanţa, din Arhiepiscopia Tomisului, în apropierea căruia se roagă pentru noi şi pentru lume doi monahi, în mica lor mănăstire.

Pelerinul ajunge greu la Dumbrăveni, la graniţa cu Bulgaria, oarecum departe de Constanţa şi de căile ce duc spre locuri mai cunoscute. Numai cei stăruitori, care cunosc perimetrul sacru al Dobrogei, se încumetă mai departe de Adamclisi, prin Şipotele şi Tufani, sau prin Independenţa, spre Dumbrăveni. Lor, căutarea le va fi răsplătită din plin. Căci aici, departe de lumea internetului, zvâcneşte încă o inimă de viaţă autentică, dobrogeană, inconfundabilă. În această parte a Scythiei Minor, cu veacuri în urmă, s-au retras spre a se apropia mai lesne de Mântuitorul călugării pustiei, întemeind obşti în pereţii stâncilor, departe de lume şi de ispite lumeşti, în gura ispitei celei mari, pentru a se desăvârşi. Şi tot aici, peste veacuri, s-a pus piatră de temelie unui nou început creştin: Mănăstirea Dumbrăveni, cu hramurile "Acoperământul Maicii Domnului" şi "Sfântul Emilian din Durostorum".

Între pământ şi cer, pe Valea Ceairului

Am ajuns la Dumbrăveni într-un octombrie nesperat de cald şi înverzit. Şi numai ce am schimbat maşina, trecând în cea "de povară" a părintelui stareţ Antim Gorschi, am şi pornit, cale de vreo patru kilometri, prin pustie, spre bisericile rupestre de pe Valea Ceairului, locul pe unde cu veacuri în urmă curgea un afluent al Dunării. Pe această vale au fost găsite pontoane. Bătrânii spun că în copilăria lor, aici încă se mai găseau resturi de corăbii.

Complexul rupestru de la Dumbrăveni face parte dintr-unul mai mare, care cuprinde cele cinci biserici rupestre dobrogene, de la nord spre sud, Sfântul Ioan Casian, Basarabi, Dumbrăveni, Suha Reko şi Canaghiol, ultimele două pe teritoriul Bulgariei. Ele dau o imagine complexă asupra evoluţiei creştinismului între Dunăre şi Marea Neagră, făcând parte din fenomentul aşa-numitului "monahism popular bizantino-balcanic", cum îl definea profesorul Petre Diaconu, ce avea, cel puţin la Basarabi, "caracter iniţiatic, ţinând de sincretismul religios ce va fi precedat întronarea firească a cultului creştin".

După un drum sălbatic, cu nori de praf şi ierburi tăioase cât omul, am ajuns la complexul rupestru.

Urcăm panta, aşezăm scara pe care o luaserăm de la mănăstire şi urcăm la etaj, în încăperile înnegrite de fum, cu pereţii exteriori prăvăliţi, în mare parte, în hăul de sub noi. Părintele Antim ne povesteşte tulburătoarea istorie a acestei aşezări.

"Aici, au fost identificate două bisericuţe, câteva încăperi şi o galerie culoar, cioplite în versantul de nord.

Aceste sfinte lăcaşuri sunt atestate istoric încă din primele veacuri creştine, pe vremea lui Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare.

În urmă cu mai bine de 20 de ani, istoricul Costel Chiriac a cercetat complexul, dovedind că a fost locuit de monahi în două etape: în prima fază, secolul IV-VI, aşezarea era dispusă pe două niveluri suprapuse. Lăcaşul de la etaj avea plan de bazilică cu contraabsidă.

În a doua fază de locuire, secolul IX-XI, a fost reamenajat şi locuit doar parterul vechiului aşezământ. Din această perioadă datează cea de-a doua biserică, semirupestră.

La parter, au fost descoperite osemintele a doi bărbaţi, probabil monahi, sau sfinţi, cine ştie, înmormântaţi în prima fază de existenţă a aşezământului. Într-unul din ele, s-au găsit monede de pe vremea lui Constanţiu şi cruciuliţe din aceeaşi perioadă. După a doua perioadă de locuire, probabil, călugării au fugit din calea primelor triburi de turci seleucizi şi almalii, aduşi în Dobrogea de bizantini", ne spune părintele stareţ Antim.

Biserica de la etaj şi încercarea pietrei

Păşim cu emoţie în ceea ce a mai rămas din biserica de la etaj, călcând cu grijă să nu deranjăm liniştea celor care au slujit în ea. Biserica are o lungime de vreo şapte metri. În peretele nordic al altarului se află o mică fereastră săpată în stâncă, cu o deschidere spre galeria de 35 m. Înălţimea altarului nu depăşeşte cu mult 2 m şi este de formă semicalotă sferică. În naos se mai păstrează urma unei banchete în piatră.

Străbatem culoarul întunecat, cu cele două coturi, spre inima stâncii, aduşi de spate, ca un drum al smereniei. La cotituri există câte o plecare în pardoseală, înfundată cu bolovani. Nu se ştie exact unde duc aceste treceri. "Domnul Costel Chiriac spunea că aceste scobituri în formă de pâlnie au servit fie pentru depozitarea materialului excavat, fie pentru coborâri în pardoseală, ca şi în alte locuri din Dobrogea, care serveau şi pentru refugiu în caz de pericol", ne precizează părintele.

În partea de sus, în acelaşi culoar, se găsesc urmele a trei morminte paleocreştine, sarcofage săpate în piatră, care au fost profanate de turci. La capătul coridorului, peretele drept. Dincolo de el, necunoscutul. Tăcerea. Încercarea.

La întoarcere, ne-am închinat la moaştele Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Antonie de la Veria şi Sfânta Muceniţă Paraschevi, aduse de la Mănăstirea Chicos din Cipru de către părintele Nicolae Busuioc, a-flate în noua biserică. Apoi am plecat spre alte locuri de închinare dobrogene, lăsându-i pe cei doi ieromonahi, Antim şi Teodor, să se roage în pustia lor pentru luminarea pustiului din noi, cei mult prea grăbiţi şi rătăcitori pe un drum spre neunde…