Ascunsă între dealuri, dar protejată de istorie, Mănăstirea Hurezi se prezintă ca o cetate impresionantă, sobră, dar primitoare. Încadrată de altare în cele patru puncte cardinale, istoria mănăstirii a stat sub semnul crucii, dar nori şi vijelii nu au putut deturna credinţa ziditoare a românului. Credinţa creşte şi se dezvoltă fără ca istoria să o poată risipi. Străjuită de codri seculari şi vegheată de Munţii Căpăţânii, vechea aşezare monastică primeşte zilnic sute de turişti
şi pelerini evlavioşi.
Venind dinspre Râmnicu Vâlcea pe drumuri molcome ce străbat muscele domoale, ajungem în oraşul Horezu. Deşi este început de săptămână, lumea este calmă şi harnică, parcă în contrast cu "civilizaţia" mereu agitată şi interesată de câştig. Admirând viaţa liniştită a locuitorilor de pe aici, ne abatem din drum pentru a admira arta olăritului de la Olari. Culori măiestre, aranjate în modele complicate ce reproduc dinamic motive strămoşeşti, încântă privirea şi trezesc admiraţia pentru această îndeletnicire care pare uşoară, deşi este migăloasă. Însă murdărindu-te puţin de lut şi simţind între degete materia ce stă la baza alcătuirii ulcelei, dar şi a olarului, deopotrivă, îţi dai seama de îndemânarea pe care ar trebui să o ai, care se formează doar după ani buni de ucenicie. Omul din lut dă viaţă lutului sub privirea "Marelui Olar".
Drumuri noi spre lăcaşuri vechi
Ne desprindem încet de oraş pentru a ne apropia de satul Romanii de Sus, la marginea căruia dăinuie Mănăstirea Hurezi. Înainte de a ne opri la poarta mănăstirii, Biserica Îngerilor ne binecuvântează din stânga. Zidită fără turlă, silueta sfântului lăcaş aminteşte de îngerul ce-i acoperă cu aripile sale pe credincioşii adunaţi în rugăciune. Fiind bun creştin, Brâncoveanu a construit ceea ce este acum biserica satului. S-a ridicat prin purtarea de grijă a lui Ioan Arhimandritul, fiind pictată mai târziu de călugării de aici şi rămasă ca biserică a satului. Acum, vechea biserică parohială străjuieşte lângă noul lăcaş care se construieşte şi în care oameni mici şi mari îşi vor afla mântuirea alături de străbunii lor. Împreună cu alte trei biserici ridicate în celelalte puncte cardinale şi la distanţe aproximativ egale, întregul complex este amplasat sub semnul crucii. Aceasta s-a întâmplat mai ales din dorinţa de a închide cele patru puncte cardinale sub semnul crucii.
Trecând de poarta mănăstirii, drumul modern este străjuit de ziduri mari de piatră. Nucii uriaşi din flancul drept umbresc urcuşul domol spre prima incintă a mănăstirii, delimitată de ziduri de cărămidă. Trecând şi de această a doua poartă, privirea este încântată de curăţenia şi grija pentru natură. În dreapta se află casa de oaspeţi pregătită pentru a primi până la 20 de pelerini aflaţi în trecere prin aceste locuri sfinţite.
A doua incintă ni se descoperă ca o cetate fortificată, cu un zid înalt spre răsărit şi clădiri pe celelalte trei laturi. Porţile din lemn masiv ferecate în fier sunt acum larg deschise pentru a primi turişti şi pelerini deopotrivă, conducându-i spre inima unuia din cele mai mari ansambluri monahale din România.
Zgomotele meşterilor, acoperite de cântecele huhurezilor
Ochii se îndreaptă instinctiv spre măreaţa biserică domnească şi împărătească. Domnească, pentru că Sfântul Constantin Brâncoveanu, Domnul Valahiei, i-a fost ctitor, şi împărătească, pentru că Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena o protejează.
Sfântul Constantin Brâncoveanu, urmând modelul înaintaşului şi ocrotitorului său, a dorit să-şi înceapă domnia prin ctitoria acestui prim lăcaş duhovnicesc. Constantin Brâncoveanu era bun creştin, un bun gospodar, un bun diplomat, un bun artist am putea spune, de asemenea şi foarte bogat. Pe vremea aceea era considerat unul dintre cei mai bogaţi domnitori, principi din Europa. Dorind să fie necropolă domnească, "s-au apucat Măria sa de Mănăstirea de la Hurezi din temelie a o face, cu multă osârdie şi cheltuială", după cuvintele cronicarului. Astfel, măreaţa biserică a devenit o sinteză a artei româneşti din acel timp, fiind reper pentru celelalte biserici ce poartă stilul domnitorului cărturar. Se spune că, după Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncoveanu ar fi fost cel mai cultivat domnitor al nostru din toate timpurile. Oricum, perioada domniei lui reprezintă un ultim moment de sinteză şi înflorire a artei postbizantine. Stilul pe care Brâncoveanu îl inaugurează la Hurezi reprezintă o reactualizare amplă şi sistematică a tradiţiei bizantine în substanţa sa. O adevărată renaştere a culturii româneşti, stilul brâncovenesc armonizează într-un mod plăcut somptuozitatea Bizanţului cu precizia pentru detaliu a Orientului şi bogăţia decorurilor baroce. Astfel, arta românească împrumută trăsături şi simboluri diferite pentru a le armoniza în creuzetul spiritului românesc.
Constantin şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu înainte de a pierde totul. El a cunoscut că bogăţia şi cultura nu sunt cele care împlinesc omul. Încă de tânăr, înainte de a domni peste întreaga ţară, Constantin Brâncoveanu reface biserici, le împodobeşte cu fresce sau le oferă daruri bogate, dar construieşte nu numai biserici şi mănăstiri, ci şi şcoli, spitale, palate. Ajungând domn în Ţara Românească, Sfântul Constantin vrea să dureze o biserică "desfătată, frumoasă şi iscusită", aşa cum se va scrie şi în pisanie, care să reflecte dragostea lui pentru Dumnezeu şi în care să-şi doarmă somnul până la învierea morţilor. El avea neliniştea Sfântului Prooroc David, al doilea rege peste Israel. Victorios în războaie, cu palat bogat şi frumos construit, David se mustra pe sine că Domnul Dumnezeul său nu are un templu al Său, că jertfele Lui se aduc într-un cort. Frământat de aflarea unui loc pentru zidirea sălaşului lui Dumnezeu, Constantin se plimba la ceas de seară pe moşiile sale de la Horezu, pe care le deţinea încă de pe vremea când era spătar al ţării. În acelaşi timp, huhurezii, aceste păsări nocturne cu penaj bogat colorat, îşi începeau bocetele ce animau pădurea. Natura îşi slăvea Creatorul, dar domnitorul a simţit că aici vrea să-şi zidească nepreţuitul lăcaş, aici vrea să-şi afle odihna.
Nu întâmplător, în pisania ce se află deasupra uşii de intrare în biserica mare a mănăstirii stă scris: "Nu voi intra în sălaşul casei mele, nu voi sui pe aşternutul patului de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi pleoapelor mele dormitare şi repaus tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului şi sălaş Dumnezeului lui Iacob". Legenda spune că lucrările se desfăşurau noaptea, de teama turcilor, pentru ca zgomotele meşterilor să fie acoperite de cântecele huhurezilor.
Taina mormântului gol
Pridvorul deschis, susţinut de coloane din piatră sculptată, cu buchete de flori înmărmurite, este specific stilului brâncovenesc. Ne întâmpină pictura Judecăţii de Apoi pentru a ne aminti de sfârşitul nostru şi de faptul că numai prin Biserică trecem de judecată, prin moarte la viaţă. Ancadramente în marmură minuţios sculptate mărginesc uşa cu broderie în lemn de păr. Păşind în tărâmul sacru al bisericii, suntem întâmpinaţi de amplul tablou votiv din pronaos. Pe peretele de răsărit se află pictată numeroasa familie a lui Brâncoveanu: domnitorul Constantin cu Doamna sa Maria, alături de cei patru băieţi şi şapte fiice. Concepută ca necropolă a familiei Brâncoveanu, Biserica Sfinţilor Împăraţi are pronaosul lărgit atât pentru a acomoda mormintele, cât şi pentru a prezenta tabloul votiv extins, ce cuprinde şi rude deja apuse. Astfel, pe ceilalţi pereţi sunt reprezentaţi înaintaşii direcţi şi rude din neamul Basarabilor şi Cantacuzinilor. Se observă adânca evlavie pe care Brâncoveanu o are faţă de familie şi înaintaşi, el fiind conştient de rădăcinile sale şi de responsabilitatea pe care o poartă în faţa moşilor şi strămoşilor care sunt morţi pe pământ, dar vii în Împărăţia lui Dumnezeu. O altă particularitate a tabloului votiv o reprezintă introducerea portretelor meşterilor constructori şi zugravi alături de ctitori.
În pofida aşteptărilor, în pronaos găsim doar două morminte, despre care maica Ecaterina, unul dintre ghizii mănăstirii, ne lămureşte: "Brâncoveanu dorea ca mănăstirea să fie necropola familiei. Pronaosul supralărgit nu adăposteşte pe nimeni din familie, deşi Nicolae Iorga are o însemnare în care, citând o scrisoare între două prietene, spune că una dintre fetele lui Brâncoveanu, şi anume Ancuţa, este înmormântată, dar specifică, "la moşia de la Hurezi", deci nu spune că la mănăstire. Pronaosul supralărgit, neadăpostind pe nimeni din familie, găzduieşte doar mormântul primului stareţ al mănăstirii, Ioan Arhimandritul."
Mormântul lui Brâncoveanu de la poalele Muntelui Căpăţânii este gol, aşa cum gol este şi mormântul celui pe care l-a urmat în viaţă şi după moarte. Dacă mormântul lui Iisus Hristos din Ierusalim a primit trupul mort al unui om şi a văzut slava unui Dumnezeu-Om ridicat la Tatăl Ceresc, mormântul de la Hurezi a fost de la început gol. "Istoria ne spune că domnitorul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat în 1914 la Constantinopol, însă mormântul a rămas gol pentru că la 6 ani după decapitare, când soţia i-a adus osemintele în ţară, zona aceasta de nord a Olteniei era ocupată de austrieci şi de aceea nu l-a putut înmormânta aici. În mod firesc, Doamna Maria l-a înmormântat la o altă mare ctitorie a lui, la Biserica "Sfântul Gheorghe - Nou" din Bucureşti, dar şi acolo în secret. Aceasta nu s-a ştiut până în 1914", ne spune maica Ecaterina.
Maici, între 20 şi 97 de ani
În biserică se face privegherea. Maicile se află în rugăciune, fiecare la locul ei. Unele cântă la strană, altele stau în strănile vechi de sute de ani, altele îngenunchează pe covoarele de Hurezi lucrate în mănăstire. Isihia domneşte aici. Rânduiala liturgică este aceeaşi de când a fost construită mănăstirea, introdusă de primul stareţ, Ioan Arhimandritul. În rest, maica Ecaterina ne spune că "astăzi vieţuiesc în mănăstire aproape 50 de maici. Sunt maici între 20 şi 97 de ani. Cea mai în vârstă are 97 şi vine mereu la biserică. Ascultările pe care le fac maicile sunt de la un capăt la altul, în sensul că avem şi fermă, avem şi grădină, mai lucrăm şi covoare olteneşti, atelier de pictură pe lemn, mai puţin pe sticlă, dar, având şi maici în vârstă, cele tinere trebuie să acopere toate celelalte ascultări, bucătărie, biserică, cum spuneam gospodăria anexă, vite, porci, păsări".
După ce admirăm catapeteasma, acest monument sculptat în lemn de tei şi aurit, ne îndreptăm paşii spre ieşire, sub umbra preţioaselor candelabre lucrate la Viena şi Veneţia. La ieşire ne întâlnim cu maica stareţă, monahia Marina Comaniciu. Cu mersul simplu şi vorba smerită, maica aminteşte de simplitatea sfinţilor de odinioară. Nu îşi recunoaşte nici un merit al muncii sale, ci repetă mereu: "Tot ce avem bun, de la Brâncoveanu este!". Nu contează că totul este îngrijit, că leandrii, hortensiile şi trandafirii au slujitoare vrednice şi pricepute, că totul pare raiul pe pământ. "Noi nu facem nimic bun!"
Gustând o salată de păpădie din mers şi grăbindu-se pentru slujba Privegherii Sfântului Irodion de la Lainici, maica stareţă ne lasă în grija maicii Ecaterina, care, doar de dragul ascultării, lipseşte momente de la slujbă şi ne împărtăşeşte câteva cuvinte despre istoria şi viaţa mănăstirii. Plecăm de la mănăstire cu pace în suflet, având conştiinţa că maici vrednice se roagă pentru cei scrişi în pomelnicele primite, că există oameni care se dăruiesc întru totul spre a plăcea lui Dumnezeu şi a sluji aproapelui, că iubirea propovăduită de Hristos nu este o utopie, ci o constantă în viaţa creştinului.
Cum se ajunge la Mănăstirea Hurezi?
Mănăstirea Hurezi se află la 50 km vest de Râmnicu Vâlcea, pe DN 67.
Accesul se face pe DN 67, care face legătura între municipiul Rm. Vâlcea (45 km) Şi municipiul Tg. Jiu (70 km). Către sud se face legătura cu municipiul Craiova (113 km), pe DN 65C. Dacă se alege traseul dinspre Râmnicu Vâlcea înainte de a coborî spre oraşul Horezu, trebuie să se facă dreapta spre satul Romanii de Sus.
Ioan Arhimandritul, un călugăr iubit la vremea lui
Datorită faptului că unele maici din mănăstire au avut lucrări de atestat în domeniul muzeografiei, cu teme despre istoricul acestei mănăstiri,
s-au adunat mai multe date despre primul stareţ de la Hurezi, Ioan Arhimandritul. În urma acestor informaţii descoperite, maicile şi-au dat seama de viaţa sfântă pe care a avut-o.
Ioan Arhimandritul a fost adus intenţionat de Brâncoveanu să întemeieze aici viaţa de obşte şi a condus mănăstirea timp de 26 de ani. Lui i se datorează programul iconografic de la Hurezi. Dar el s-a implicat în programele iconografice şi la Govora, şi la multe alte mănăstiri, chiar dacă erau mai vechi. El a
coordonat pictura. Era un bun teolog şi un călugăr îmbunătăţit. Pentru preţuirea de care s-a bucurat încă din timpul vieţii, mormântul lui se află în "Biserica Mare".
Cu privire la acest prim stareţ de la Hurezi, maica Ecaterina ne mai spune: "Opera lui scrisă sunt picturile, programele iconografice şi evlavia lui la Maica Domnului, şi nu numai atât. El a fost un foarte bun apărător al Sfintei Treimi. Astfel, pictura din trapeza brâncovenească este una militantă, în care judecata lui Iisus este greu de identificat pentru că membrii sinedriului sunt în costume de cardinali catolici. Prin aceasta se exprimă revolta lui şi a lui Brâncoveanu împotriva tendinţei de supunere a ţării prin catolicizare. Canonizarea lui Ioan Arhimandritul este deocamdată o nădejde a noastră, maica stareţă înaintând diferite documente în acest sens. Nu am putea numi expres anumite minuni înfăptuite de el, dar, în orice caz, pe vremea lui se bucura de o popularitate, şi atunci când s-au făcut lucrările de restaurare la pictură s-au realizat şi lucrări de încălzire pe sub pardoseală şi se pare că o maică ar fi simţit o mireasmă bine mirositoare de la acest mormânt. În rest, dacă nimeni nu l-a băgat în seamă, chiar dacă se vor fi întâmplat şi alte minuni, ele nu se cunosc".
