Dascălul care-și ține satul în propria-i matrice

Dascălul își pune amprenta asupra eternității, transfor­mându-și discipolii în învin­gători. Poate și de aceea lumea este o uriașă școală de întrebări și răspunsuri. Spunea cineva că „un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora”, ceea ce este un mare adevăr, pentru că dascălul lucrează cu veșni­cia. Ana Buzatu, profesoară de limba română și franceză din Isverna, județul Mehe­dinți, este, fără îndoială, unul dintre dascălii care se mistuie pe sine pentru a lumina calea elevilor săi.

Așezare de vechi moș­neni, Isverna este un tărâm tainic, de o frumusețe copleși­toare. Zona îl face pe pelerinul de ocazie să zăbovească aici ceva mai mult în propriul suflet, să-și rânduiască gândurile împrăștiate în pulberea zilei, căci la Isverna trebuie să respiri, obligatoriu, în rânduială și armonie. Un important istoric local, Dumitru Tudor, a numit-o cu patos „Sinaia Me­hedințiului”. O lume aparte, cu oameni speciali, ei înșiși trăitori în taină, atrași ca un magnet de propria lor obârșie, precum îndră­gostiții de turism, ori aventurierii de aiurea, de peștera cu același nume din zonă. Loc care de-a lungul vremii a născut legende, a alimentat mistere. Însuși marele oceanolog Yves Cousteau, în 1991, și-a întrerupt câteva zile la Drobeta-Turnu Severin expe­diția întreprinsă pe Dunăre, pentru a-și trimite o echipă de cercetători la Isverna. Localnicii susțin că în peșteră s-ar afla un prețios tezaur de pe vremea Mariei Tereza. Alții spun că aici s-ar găsi chiar comoara regilor daci.

Să păstrăm identitatea

Însă adevărata comoară de la Isverna o reprezintă oamenii. Cu portul lor tradițional; cu satul lor, cu casele lor însuflețite; cu berzele lor, care veghează cerul și pământul din cuiburile de pe stâlpii de curent; cu zâmbetul unei copile, neasemuit de frumoasă, care adună în ochii ei albaștri și în costumul popular pe care îl poartă deopotrivă taină, bucurie, întrebări și răspunsuri, frumusețea munților, mândria sătenilor. Într-un cuvânt, întregul tezaur local, pe care încearcă să-l conserve, să-l pună în valoare și să-l transmită mai departe în timp Ana Buzatu, din Nadanova, profesoară la școala din Isverna.

„În 2004, eu am înființat un ansamblu folcloric al Școlii Gimnaziale Isverna, care se numește «Moștenitorii». Scopul a fost acela de a duce mai departe obiceiurile, tradițiile, costumele populare, care sunt foarte frumoase și încă se mai păstrează la noi. Prezentăm de asemenea o suită de dansuri specifice zonei de nord a Mehedințiului și cântece populare culese de la rapsozii din satul nostru, precum Domnica Trop, un tezaur viu, regretatul Victor Pârvănescu și alții. Copiii școlii noastre le-au cules și le interpretează la evenimentele care se desfășoară în comună, prin satele din împrejurimi, la Drobeta-Turnu Severin, la Herculane și prin alte locuri din țară, la concursuri și festivaluri. Zona Isvernei este încărcată de o emoție sfântă. Aici trăiesc oameni cu frică de Dumnezeu, foarte ospitalieri, deose­biți. Ceea ce mă încântă este faptul că încă se mai păstrează portul popular. Pentru mine, lucrul acesta este o mândrie. Pe unde ajungem, suntem admirați pentru costumele noastre. Unele au peste suta de ani. Ele sunt lucrate cu multă migală, împodobite cu motive florale și geometrice, în culori vii, care se păstrează în timp. În aceste costume ne regăsim identitatea noastră. De aceea le păstrăm cu sfințenie, ca să nu ne-o pierdem”, ne spune doamna profesoară. Domnia sa ține să ne precizeze că pe vechile lăzi de zestre se păstrează și motive simbolice creștine. „Bunica avea o asemenea ladă, cu crucea încrustată pe ea. La noi, cerul, pământul și omul sunt legate prin cre­dința în Dumnezeu, care dă o anumită stabilitate lucrurilor, o verticalitate existenței noastre”, ne mai spune dascălul din Isverna.

„Ăi ca lumea!”

În melodiile populare din Isverna se cântă dorul, dragostea, mama, copilul, părinții, satul. Adică întregul univers rural, așezat de Creator într-o matrice stabilă, zidită să dăinuie cât lumea. Un cosaș întâlnit pe drum, un bătrân stând pe o bancă la umbra unui pom pe marginea străzii rămân și astăzi tipare ale unei lumi de demult, chiar dacă semnele prezentului modernist s-au așezat peste viața satului ca o zgură. Este însă suficient să o cunoști pe Iana Roșu, o femeie de 67 de ani, „venită la Nadanova, cu nuntă”, dintr-un sat din apropiere, cu căruța cu zestre, pentru a rămâne conectat la începuturi. O frumusețe de femeie, care face parte din ansamblul doamnei profesoare, să fie și ea acolo „o prezență”. „Vorba lui nașa: Îmi place și mie să vadă și tinerii că trebuie totuși să mai fie îmbrăcat costumul popular, lucrat cu multă trudă!”, cum ne spune, vorbindu-ne cu bucurie, și un fel de sfințenie, despre lumea ei. Lumea de altădată a satului, cu nunțile lui, când dimi­neața „i dădea jos voalul de pe cap miresei ș i se punea legătura, spunându-se că «Ți-oi legat capul!». Adică te-ai legat cu familie, cu căsnicie, alături de bărbat. Eu am patru copii, cinci nepoți, un strănepot, cărora le spun că este păcat de lada de zestre să stea neumblată! Mai ânainte vreme, la strâns de fân, la sapă, femeile se îmbrăcau în costume tradițio­nale. Ele reprezintă pentru mine o iubire, pentru că ne țin în legătură cu natura, cu Dumnezeu. Suntem la țară. Apăi, la țară, se găsește omul care sapă, care cosește, care strânge fân, pune boii la plug, la cărat de iarbă. Erau mult mai frumoase femeile demult pe câmp în costumele lor populare. După ce am venit aicia, m-am dus o dată în sat și aveam leagănul pentru copii la șold, cum se purta la țară, îmbrăcată în costum. Și o trecut pe lângă mine o bătrână și m-o mângâiat și mi-o zis: Ce nevastă frumoasă, tânără cu leagănul la șold! Și când m-am dus la strâns de fân, tot îmbrăcată în costum popular, tot așa m-o apreciat. Când venea ziua de Paști îmbrăcam straie noi în fiecare an. Am făcut la fete zestre și am iubit și iubesc pe toată lumea. Dar, mai ales, pe ăi ca lumea. Trebuie să fii om!”, ne spune aceasta, sintetizând în câteva cuvinte filozofia existențială a țăranului român.

Înainte de plecarea din Isverna, am vizitat și expoziția etnografică permanentă, organizată din 2010 de aceeași profesoară, în școala din comună. Aici s-a strâns satul să veșnicească. În acest spațiu, „trăiesc” costume populare, obiecte de uz gospodăresc, felinare de coajă de cireș pentru iluminatul pe timp de noapte, melița sau tâlvul pentru trasul vinului din butoaie, valarul cu țăst, adică vatra pentru foc, războiul de țesut, izvoadele de pe cămășile femeilor și toate celelalte obiecte care fac gospodăria țărănească din Isverna vie. Toate exponatele au fost strânse de la familiile lor de către cei 250 de elevi ai școlii, îndrumați de Ana Buzatu, dascălul care se mistuie pe sine pentru a lumina calea elevilor săi...