Pe uliţa satului, Crăciunul parcă vine altfel. Cei mai mulţi dintre noi o spunem şi o admitem. Eu mă număr printre acei privilegiaţi care o pot afirma, pentru că acolo mi-am petrecut copilăria şi vârsta adolescenţei şi acolo mă întorc cu dragoste şi poftă de viaţă ori de câte ori mă cheamă dorul de părinţi sau de locurile pe care le conturam cândva cu privirea şi sufletul ca pe unicul meu univers.
La jumătatea lui noiembrie, o bucurie sfântă începea să-şi facă loc încet în case şi apoi cu fiecare zi care trecea, ea devenea şi mai mare până în 25 decembrie, când preaplinul se revărsa peste tot satul. Postul devenise pentru toată familia un pod pe care nu aveam cum să-l sărim nicicum şi învăţasem să-l trecem cu răbdare, cu multă conştiinţă şi atenţie, astfel încât nu cumva să cădem şi să atingem apa cu fiecare pas cu care înaintam spre bucuria cea mare.
De îndată ce intram în Postul Crăciunului, trebuia să se fi terminat deja munca de toamnă de la câmp, să se fi terminat de desfăcut porumbul şi până atunci să ne fi mutat deja în bucătăria de iarnă, în soba căreia trosneau melodios butuci zdraveni de stejar uscat, tăiaţi şi crăpaţi de tata înainte să cadă prima ninsoare. Curgeau geamurile de căldură, iar afară fulgii aşezau până la Sfântul Nicolae o pătură groasă peste seşul şi pădurea din priveliştea casei.
Până la 6 decembrie, toţi credincioşii din sat se spovediseră, astfel încât în ziua în care Biserica îl cinsteşte pe ierarhul Mirelor Lichiei puteam primi Sfânta Împărtăşanie. Acasă, după Sfânta Liturghie, împăcaţi cu noi şi cu Hristos, degustam liberi din peştele cu mămăliguţă caldă întins în mujdeiul proaspăt, având însă deosebita grijă, aşa cum ne învăţase mama, să nu scuipăm oasele, căci tocmai ne împărtăşisem de Hristos.
Şi cum afară, la temelia casei, cerul clădea discret covorul alb ca-n versurile marilor poeţi, nimic parcă nu ni se părea mai liniştitor decât să stăm cu toţii la geam să vedem cum se desfăşoară în plenitudinea ei iarna. Îmi amintesc cu drag de blândeţea pe care i-o simţeam în serile în care tata ne cânta colindul preferat "Afară ninge liniştit", dar şi de bogăţia ei, de-i cădeau roadele în abundenţă, când, ca să pot merge la şcoală, tata trebuia să se fi trezit la cântatul cocoşilor să-mi facă pârtie.
Florile de crizanteme şi dumitriţele închise de mama până la primăvară în dublura ferestrei, după tradiţia adusă din tinereţile ei, formau cu iarna în fundal acele imagini aproape ireale pe care le întâlnim doar în poveşti. Poate mai abitir reuşeam în felul acesta nu numai să găsesc expresie vie formulei blagiene că "veşnicia s-a născut la sat", ci şi să conştientizez mai profund şi să apreciez cu adevărat că toată frumuseţea aceea căreia nu-i găseam graniţe este de fapt creaţia şi darul lui Dumnezeu pentru noi.
Pe parcursul Postului se cos Capra şi urşii
De Sfântul Nicolae, începeam deja repetiţiile pentru colind, iar flăcăii din sat începeau să se strângă pe la familia vreunui gospodar pentru a pune la punct evenimentele ce aveau să înfrumuseţeze sărbătoarea Naşterii Domnului şi Anul Nou. Îşi distribuiau rolurile în formaţia de vălăret care, din păcate, astăzi se mai organizează mult prea puţin în satele Moldovei şi apoi seară de seară se întâlneau să coasă capra şi urşii, să-şi confecţioneze costumele ce aveau să-i facă pentru câteva zile la sfârşitul lui decembrie şi începutul lui ianuarie vedetele comunei.
Totul însă se petrecea după o rânduială de bun-gust, specifică postului, iar gazda, în serile cu dezlegare, aducea o cană mare cu vin fiert şi turna pentru fiecare licoarea de un roşu vişiniu cu spumă rozalie din care aburea aroma sănătoasă a strugurilor bine copţi.
Astfel se apropia cu paşi lenţi, dar bine făcuţi săptămâna în care totul devenea "pregătire". Nu numai casa trebuia să fie curată, căci de asta ne ocupam din vreme, ci şi curtea şi grădina şi tot ceea ce face parte din gospodăria părinţilor mei. Se auzeau prin sat, cu fiecare zi care se perinda pe sub cer, ţipete stridente, apoi din ce în ce mai pierdute, până când totul se făcea tăcere. Porcii erau tăiaţi şi întreaga familie participa la "sărbătoare". În familia mea însă a devenit o tradiţie ca porcul să fie tăiat în perioada cuprinsă între Crăciun şi Anul Nou, căci mama nu voia niciodată să ne înfrupte înainte de a lua binecuvântarea de la biserică. Dar sfinţenia legăturii care există între vecini la sat face şi astăzi ca şi pe masa noastră în ziua de Crăciun să stea bucate din carne de porc, după cum şi noi le întoarcem gestul atunci când animalul din curtea noastră se auzea pentru ultima oară.
Cum casa primeşte binecuvântarea Naşterii
Însă Crăciunul mai are un specific cu totul şi cu totul aparte în satul în care m-am născut. În săptămâna aceasta în care frenezia pregătirilor ne adormea înainte de vremea obişnuită, cum Parohia Coşeşti, din judeţul Vaslui, are mai multe filii, părintele paroh avea grijă să umble din vreme cu icoana pentru a vesti Naşterea cea minunată. Fiindcă el locuieşte în sat, face în aşa fel încât pe la noi să treacă cu icoana exact în preziua marii bucurii. Aşa se face că, pentru noi, în ziua de Ajun pregătirile erau aproape de final. Cu o seară înainte până după mijlocul nopţii, rămâneam cu mama la întins şi uscat turtele pe plită, în timp ce ceilalţi ai familiei dormeau duşi în liniştea iernii.
A doua zi, ne trezeam la primele ore, în casa încălzită şi înmiresmată de tămâia şi de aromele pe care mama le folosea pentru a umple turtele cu nucă sau julfă. Se trezea în zori, astfel încât până la deşteptarea noastră să fi reuşit să meargă măcar la un vecin să dea de pomană din prăjiturile ajunului, pentru că altfel am fi avut ceva de aşteptat. Am crescut cu acest obicei. Nu mâncam niciodată turtele cu nucă pe care mama le umplea în Ajun fără ca din ele să nu guste, odată cu noi, cei dragi, dar care plecaseră demult din lumea aceasta.
Casa luminată de flacăra candelei deja aprinse de mama aştepta să fie binecuvântată de cel mai important musafir, preotul. Totul era aşezat într-o ordine desăvârşită, iar pe masă stăteau două pahare curăţate impecabil, pentru preot şi dascăl, şi cana cu vin alb, din cel bun. Tot mama elibera prispa de zăpada care căzuse peste noapte şi aşeza peste ea un covor, ca o cale de intrat în casă a binecuvântării lui Hristos. Misiunea tatei era la fel de mare, căci el trebuia să îndepărteze toată zăpada din curte, făcându-le pârtie preotului şi cântăreţului care îl însoţea. Şi apoi, de îndată ce părintele trecea ca fulgerul care transformă toată casa, lăsând în urmă-i emoţia pe care atunci o percepeam poate doar ca pe gest al tradiţiei, dar la care astăzi tânjesc cu fiecare ajun care trece, ne echipam în viteză şi plecam la colindat.
Şi astăzi, la mine în sat, toate acestea sunt încă vii, luptând să rămână veşnice în lumea satului românesc peste care cu toţii, că vrem sau nu, aşezăm o brumă de uitare.
Examenul din biserică
În prima zi de Crăciun, tot satul se aduna la Sfânta Liturghie, iar la sfârşit avea loc examenul emoţiilor, pentru că abia reuşeam să ţinem linia melodică a colindelor la care repetasem de zor la şcoală, astfel încât să nu ne facem de ruşine în faţa preotului, a părinţilor, de fapt a întregii comunităţi, care se uita la noi cu profundă admiraţie. Împreună rememoram Naşterea cea minunată datorită căreia noi, cei de azi, putem nădăjdui la mântuire, apoi, fiecare la casa lui se îndestula din roadele strânse şi pregătite special pentru masa tradiţională de Crăciun.
După-amiezile erau cu totul şi cu totul speciale, căci tinerii din satul meu şi din cele vecine se adunau într-una din sălile şcolii în care am învăţat, care, deşi numărul anilor care au trecut nu e atât de mare, nu mai există astăzi, pentru a hori la jocul organizat din vreme. Fetele nemăritate care ofereau masă muzicanţilor la prânz şi seara în zilele de Crăciun erau jucate la horă de toţi tinerii din sat, în special de cei care erau principalii organizatori ai formaţiilor de vălăret cu care mergeau la gospodari de Revelion şi de Sfântul Vasile.
Dacă într-un an nu se făcea Capră la noi sat, mergeam de Crăciun şi de Sfântul Ion în satele vecine, acolo unde feciorii fuseseră încă vigilenţi, reuşind să umple de veselie casele gospodarilor când treceau pe la ei. Şi tata se pregătea cu atenţie pentru a primi Capra, stând acasă în ziua în care aceştia îşi anunţau prezenţa şi punând un ban frumos deoparte. Fierbea câţiva litri de vin, cât să ajungă pentru toată formaţia, zâmbindu-mi întotdeauna justificativ: "Aşa e tradiţia, aşa am fost obişnuiţi şi e o bucurii mari, cu aeste rămâi. Mâni-i poimâni mă duc la bisărică şi nu li mai văd".
Dacă spaţiul mi-ar permite, m-aş duce cu amintirile în mai multe pagini, însă am să las loc şi anilor care vor veni, căci în perioada aceasta sunt sigură că rezonează în fiecare dintre noi tainele copilăriei celei fără de egal, taine care pe mine personal mă transformă cu fiecare an care trece şi mă îndepărtează de vremea ei.
