„Ei sculptează liturghia cu mâinile în aer“

La 500 de ani de la apariţia Liturghierului lui Macarie ieromonahul, prima carte tipărită pe teritoriul României, în anul 2008 a apărut, la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (Bucureşti), în premieră ortodoxă, primul Liturghier tradus în limbajul mimico-gestual liturgic românesc. Acesta reprezintă munca de 13 ani a părintelui Constantin Onu de la Piteşti. „Comuniunea noastră cu credincioşi care nu aud trebuie să fie cultivată ca parte integrantă a vieţii Bisericii. Cuvintele Mântuitorului, rostite în momentul vindecării unui surd, «Effatta!», adică «deschide-te!» (Marcu 7, 34), trebuie să străbată veacurile şi să ne îndemne şi pe noi, slujitorii altarelor, să deschidem minţile, inimile, precum şi toată dragostea credincioşilor, spre înţelegerea şi spre trăirea adevăratei credinţe“, după cum semnează în prefaţa Liturghierului PF Părinte Patriarh Daniel. Hotărâţi să citim întreg scenariul acestei frumoase poveşti de peste un deceniu, l-am vizitat pe părintele Constantin Onu, consilier la Episcopia Argeşului şi Muscelului, la Biserica Mavrodolu din Piteşti, acolo unde slujeşte.

Despre părintele Constantin Onu, slujitor dedicat al persoanelor surdo-mute, am auzit de mai multă vreme. Auzisem că se străduie de câţiva ani buni să nu-i lase la voia întâmplării pe aceştia şi că încearcă din răsputeri să transpună în semne mimico-gestuale mesajul Evangheliei şi toate rânduielile liturgice. La sfârşitul anului trecut, munca părintelui Onu s-a concretizat în editarea şi publicarea Liturghierului mimico-gestual, lucrare unică în România şi chiar în întreaga Ortodoxie.

Hotărâţi să citim întreg scenariul acestei frumoase poveşti, l-am vizitat pe părintele Constantin Onu, consilier Effatta al Episcopiei Argeşului şi Muscelului, la Biserica Mavrodolu din Piteşti, acolo unde slujeşte.

Ajunşi aici, am intrat şi ne-am închinat în biserică, unde ne-au întâmpinat doi tineri care ne-au făcut doar un semn de bun venit. Ne-am bucurat. Era semnul cel mai sigur că am ajuns în lăcaşul unde poate s-a „copt“ în decursul anilor Liturghierul despre care voiam să aflăm mai multe.

Pe părintele l-am aflat la oficiul parohial, unde lucra alături de ucenicii săi la identificarea documentelor şi lucrărilor realizate de-a lungul timpului cu scopul de a le reuni într-o lucrare completă.

„În acest curaj al meu a fost prezent Dumnezeu“

După ce ne-a prezentat celor prezenţi şi ne-a arătat biroul său de lucru, părintele Onu ne-a explicat că primii paşi în slujirea persoanelor cu deficienţă de auz au fost făcuţi în 1996, când din încredinţarea şi cu binecuvântarea Preasfinţitului Episcop Calinic al Argeşului şi Muscelului a cerut acordul filialei acestei comunităţi din Piteşti pentru a desfăşura unele activităţi în mijlocul lor. Pe atunci nu ştia nici măcar alfabetul lor. Ştia doar că trebuie să le fie aproape, pentru că părintele îi priveşte pe aceşti oameni ca pe nişte persoane care comunică printr-o limbă străină. „M-am întâlnit în cadrul unuia din cluburile lor. Era foartă multă animaţie şi lumină pe feţele lor, erau plini de viaţă. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că ei au un cod de semne şi că se înţeleg foarte bine între ei. Era un lucru nemaiîntâlnit pentru ei faptul că o persoană care aude, un preot, venea în mijlocul lor. În acest curaj al meu a fost prezent Dumnezeu.

Am învăţat de la surzi acest limbaj prin contactul direct cu aceştia“, ne-a mărturisit părintele Onu.

Părintele şi-a dat atunci seama că se află într-un câmp nedefrişat şi se întreba permanent ce-o să facă, cum o să se descurce. A încercat permanent, prin purtarea sa, prin hotarârea sa, prin slujirea sa liturgică, să convingă pe toţi cei din jur că aceşti oameni au nevoie de ajutor şi de asistenţă religioasă neîntreruptă.

„Ne-am pus toate resursele în slujba acestor oameni“

Primele încercări de catehizare a persoanelor surdo-mute au început în paraclisul „Izvorul Tămăduirii“ de la Prundu. În cadrul primelor lecţii care s-au desfăşurat duminica seara, părintele Onu a încercat să vădă cum ar percepe ei lucrurile religioase şi dacă ar fi posibil să înţeleagă Sfânta Liturghie. Ce să facă ei, cum să se exprime în cadrul Sfintei Liturghii.

După ce au parcus în cadrul orelor de religie, de cateheză, întreg „Catehismul“, după ce toţi au fost înştiinţaţi despre ce înseamnă Hristos, Vestea cea Bună, toţi cei care frecventau acele întâlniri au început să înţeleagă că primesc mesajul mântuirii, şi nu le rămâne decât să creadă în Hristos, în Maica Domnului, în sfinţi şi în învăţătura Bisericii. Prin aceste întâlniri, părintele Onu i-a chemat pe toţi cei care până atunci nu se spovediseră de ani mulţi să fie fii activi ai Bisericii drept-măritoare.

Apoi, părintele a încercat în cadrul acelor întâlniri catehetice să exprime secvenţe de slujbă, plecând de la Binecuvântarea mare, ectenii şi, astfel, pas cu pas, le-a desfăşurat toată Sfânta Liturghie prin semne. Aşa, de la lecţie la lecţie, au început să se formeze secvenţe de ritual prin gesturi. Aducându-şi cu emoţie aminte de primele ore de catehizare, părintele Constantin Onu ne-a declarat: „Fiecare etapă din Sfânta Liturghie încercam să o decriptez, să o desluşesc pe înţelesul lor. Am mers din aproape în aproape şi aşteptam parcă de fiecare dată un semn de la Dumnezeu, aşteptam să vedem ce hotărăşte Domnul. La început nu m-am gândit că vom ajunge să avem un liturghier mimico-gestual, că vom avea clasă specială la seminar sau la Facultatea de Teologie, dar am căutat, am cercetat şi ne-am pus toate resursele în slujba acestor oameni“.

Chemaţi la Liturghie nu de clopot sau toacă, ci de glasul lor lăuntric

Primele slujbe, părintele Onu le-a sărvârşit alături de fiul său Constantin Onu jr. care, începând chiar de la vârsta de 6 ani, şi-a urmat tatăl în toată ţara, ajutându-l ca paraclisier în slujirea sa. Acum, fiul părintelui este student la Teologie, în anul I, şi se pregăteşte şi el să ducă mai departe misiunea preoţească a tatălui său. Datorită osârdiei neîncetate a părintelui Onu, în jurul Bisericii Mavrodolu din Piteşti se strâng astăzi cam 300 de persoane surdo-mute din întreaga ţară. Din dorinţa ca acestea să aibă un lăcaş special pentru slujbă, părintele Constantin s-a îngrijit şi, împreună cu comunitatea pe care o păstoreşte, a reuşit să ridice special pentru aceştia o capelă cu hramul „Sfântul Grigorie Palama“, în care cei care intră săvârşesc Sfânta Liturghie cu mâinile. Ei nu sunt chemaţi la Sfânta Liturghie de clopot, pentru că nu îl aud, nu sunt chemaţi de toacă, dar sunt îndemnaţi de glasul lor lăuntric. „Credincioşii surzi sunt avizi de Dumnezeu. Ei sculptează liturghia cu mâinile în aer şi comunică atât de frumos şi de graţios cu Dumnezeu, încât totul pare divin, ceresc, îngeresc. Şi ei sunt o dovadă că Hristos este acelaşi în timp şi că Biserica Ortodoxă este vie şi plină de har“, ne-a mai spus părintele consilier eparhial Constantin Onu.

Primul liturghier tradus în limbajul mimico-gestual

Pentru că sentimentul gestic religios nu exista în exprimarea lor, părintele Onu s-a văzut nevoit să adapteze limbajul şi să găsească termeni noi potriviţi. „M-am rugat lui Dumnezeu să ne descopere pentru fiecare expresie cultică un gest potrivit prin care să nu atentăm în mod necuviincios la taina dumnezeirii. Am căutat să găsim gesturile care să creeze o stare mistică potrivită şi pentru ei. Cel mai greu a fost să găsesc semnul pentru Dumnezeu-Tatăl (7 ani), dar când l-am găsit mi-am dat seama că de fapt era cel mai uşor. A trebuit să tragă Dumnezeu dvera (perdeaua), ca să descoperim taina prin semne. Tezaurul Bisericii ascundea intrinsec esenţa comunicării pentru surzi.

Toată această muncă de 13 ani a părintelui Constantin Onu a fost încununată în ajunul Crăciunului anului 2008, când a ieşit de sub lumina tiparului cel mai frumos dar pentru comunitatea credincioşilor surdo-muţi din România, „Liturghierul tradus în limbajul mimico-gestual“. Lucrarea, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, este o premieră în România şi chiar în întreaga lume ortodoxă, fiind specială pentru faptul că fiecărui cuvânt din slujba Sfintei Liturghii îi corespunde un semn care trimite la realitatea vie ce are loc în cadrul acestor sfinte slujbe.

În cuvântul introductiv al acestei cărţi de cult părintele Constantin Onu subliniază că „slujirea în limbajul mimico-gestual este o metodă şi o cale nouă de pastoraţie, care vine în întâmpinarea credincioşilor surzi şi a cerinţelor lor actuale, îmbinându-se armonios cu metodele clasice de pastoraţie care rămân mereu valabile. Prin intermediul acesteia, Biserica se face prezentă în faţa credincioşilor deficienţi de auz, cateheza în acest limbaj familiarizându-i cu bogăţia simbolico-teologică a tezaurului cultului ortodox şi a artei bisericeşti“.

„O lucrare demnă de cel puţin Premiul Academiei Române“

PS Calinic al Argeşului şi Muscelului declară că apariţia Liturghierului în limbajul mimico-gestual este demn cel puţin de Premiul Academiei Române. „Am afirmat, pe bună dreptate, că liturghierul acesta special este cumva mai important pentru obştea celor care n-au auz şi putere de rostire, decât Liturghierul slavonesc, pe care nu-l pricepeau românii din anul 1508. Liturghierul tradus în limbajul mimico-gestual este pe înţelesul celor care n-au avut prilejul până acum să se bucure de misterul Sfintelor Taine, a Tainei Sfintei Spovedanii şi Euharistii mai ales, precum şi a celorlalte rugăciuni. În programul de viitor, Părintele Constantin Onu are binecuvântarea şi îndemnul nostru de a porni la alcătuirea unei cărţi de rugăciune, cu noţiuni de Catehism, atât de necesară pentru evlavioşii creştini surdo-muţi din România şi toate ţinuturile până unde locuiesc“, spune Preasfinţia Sa.

▲ Corul „Effatta“ - unic în lume

Un rol important în misiunea de integrare a surzilor în Biserică îl are corul „Effatta“, format din 18 membri, studenţi surzi, care „cântă“ prin semne, realizând imagini iconice spaţiale, spre lauda lui Dumnezeu. Membrii acestui grup au cântat prin semne prima dată de Crăciun, în 1999. Aceşti tineri cântă cu ajutorul mâinilor, fără a folosi limbajul articulat. Corul „Effatta“ al studenţilor de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ din Piteşti este unic în România şi în lume. „Effatta“ înseamnă „Deschide-te“ şi este cuvântul pe care Mântuitorul îl foloseşte la vindecarea unui surdo-mut. Cântarea religioasă este un element nou în cultura surzilor.

Prin activitatea sa, grupul „Effatta“ reface viaţa Bibliei şi în piese de teatru: „Effatta“, „Cel de-al patrulea mag“, „A doua zi la mormântul Nazarineanului“.

▲ Bucuria catehizării şi integrării sociale

Din numărul mare de credincioşi cu deficienţe de auz care vin la biserica părintelui Onu, unii au rămas aici şi săvârşesc diferite ascultări pe lângă biserică.

Dănuţ Cristea din Galaţi a absolvit Seminarul Teologic „Vodă Basarab“, clasa de surzi, din Curtea de Argeş. A terminat Facultatea de Teologie din Piteşti acum un an, iar acum este masterand. Este angajat la biserica surzilor ca şi cântăreţ. În fiecare zi sau sărbătoare răspunde după carte, împreună cu credincioşii, la ceea ce preotul îndeamnă. În biserică se simte în largul lui.

Integrarea lui aici, prezenţa comunităţii, a reprezentat un pas important şi la nivelul integrării la nivel social, dincolo de învăţătura Bisericii, de catehizarea lui religioasă.

După absolvirea unui liceu şi a unei facultăţi, el constată că dispare acea diferenţă pe care ar impune-o lumea între cei cu un anumit handicap şi cei normali. Este integrat social, făcând aceşti paşi ai formării profesionale. „Mă rog la Dumnezeu să-mi descopere o soţie credincioasă, apoi să primeasc binecuvântarea şi dezlegarea pentru a fi preot şi să-mi dezvolt manifestarile mele pastorale pentru a promova credinţa în mijlocul celor pe care-i voi păstori“, ne-a declarat Dănuţ, prin intermediul părintelui Onu.

Mihai Lupu este din Moşoaia, de lângă Piteşti. Primul an l-a făcut la secţia Artă sacră şi patrimoniu, apoi din motive de comunicare peste care unii nu au putut trece a trecut la Teologie-Asistenţă socială, dar el continuă să picteze foarte frumos. Pentru el, icoana este un mod mai direct de a comunica cu Dumnezeu. A participat la un concurs de pictură religioasă desfăşurat la Târgu Mureş, „Surzii, creatori de frumos“, şi a primit locul I. Pictează şi lucrează mici obiecte de artă pentru a se apropia mai mult de oameni şi de Dumnezeu. (Elena TĂBUŞ)

▲ 20 de parohii pentru surdo-muţi în cadrul Patriarhiei

După ce a luat fiinţă în anul 1996 la Piteşti prima comunitate ortodoxă de surzi din România, fiind hirotonit preot teologul Constantin Toma, „fenomenul Piteşti“ a jucat rol de exemplu şi pentru alte comunităţi din ţară. În 1999, în cadrul şedinţei Sfântului Sinod, s-a aprobat acest experiment de la Piteşti şi s-a acceptat înfiinţarea a două secţii speciale la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ - Piteşti: secţia Teologie Pastorală mimico-gestuală şi Asistenţă socială mimico-gestuală, necesare pregătirii celor care aveau să activeze în favoarea persoanelor cu deficienţe de auz. La aceste secţii s-au înscris studenţi auzitori, dar şi cu deficienţe, din toate eparhiile ţării. Apoi s-au înfiinţat secţii speciale pentru neauzitori la Seminarul Teologic din Curtea de Argeş.

A doua comunitate ortodoxă de surzi din România s-a înfiinţat la Oradea, iar mai apoi în anul 2000 la Iaşi. Cele aproximativ 1.200 de persoane cu deficienţe de auz care locuiesc în capitala Moldovei vin în fiecare duminică şi sărbătoare la Biserica „Sfântul Sava“ pentru a participa la Sfânta Liturghie. De câţiva ani, Îl înţeleg şi ei pe Dumnezeu, pentru că la paraclisul Institutului Social-Caritativ „Diaconia“ părintele Mihai Prodan, absolvent al secţiei de Teologie pastorală mimico-gestuală, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfânta Muceniţă Filofteia“ din Piteşti, a început să traducă slujbele în limbaj mimico-gestual şi să organizeze cateheze pentru surzi.

Astfel de centre au continuat apoi să apară la Bucureşti, Timişoara, Craiova, Cluj, ajungându-se astăzi la 20 de parohii pentru surzi în cadrul Patriarhiei Române.