În galopul lumii în care trăim, atât de grăbită încât uităm până şi amintirile, picturile naive ale lui Gheorghe Ciobanu au darul de a ne transporta în timp, în vremea copilăriei petrecute la sat, în casa părintească sau în cea a bunicilor. De n-aţi trăit pe propria piele nici o vacanţă de iarnă la ţară, căutaţi să admiraţi măcar o dată iernile albastre ale acestui pictor. Veţi descoperi nămeţii până la fereastră, casele acoperite cu omăt, ca nişte cuşme uriaşe, babe încotoşmănate vorbind pe la porţi, bărbaţi cu sarcini de lemne în spinare (că-i iarnă grea!), copii rumeni în obraji, cu nasul lipit de geam, printre florile de gheaţă şi parcă, de undeva, din colţurile neadormite ale memoriei, un miros îmbietor de măr copt şi de alivenci. O lume pe cale să apună.
În sat, lumea-i zice „Pictorul“ şi până şi ţâncii de-o şchioapă ştiu unde stă. Cocoţată pe-un vârf de deal din Bălţaţi, un sat de lângă Iaşi, casa lui Gheorghe Ciobanu pare să vrea a cuprinde tot universul rural ce-o înconjoară.
De sus, din mansarda atelierului în care zugrăveşte „frumuseţea lui Dumnezeu“, pictorul se poate îmbăta în voie cu verdele crud al grădinilor de zarzavat, cu imaginea caselor pitice din zare, cu ogoarele bogate în rod. Lumea care-l înconjoară e într-o continuă schimbare şi transformare, împrumutând din obiceiurile unui nu prea îndepărtat trai citadin. Însă, Gheorghe Ciobanu se opune cu străşnicie acestei înstrăinări. A păstrat în suflet şi pe retină frânturi dintr-o copilărie pe care azi nimeni n-o mai trăieşte la fel: cu ierni doldora de omăt, cu urători roşii în obraji, pocnind din harapnice, cu oameni osteniţi după o zi de muncă, odihnindu-se pe prispa de lut a casei, cu un somn grozav de parfumat, tras la amiază în carul cu fân, cu odăi primenite la sărbători, mirosind a var proaspăt şi-a busuioc, cu bâlciurile bucuriei de altădată.
Nu înţelege de ce oamenii merg spre mai rău decât spre mai bine, de ce fug de obiceiurile ţărăneşti sănătoase. De pildă, hainele astea noi „îl stresează“, pe când cămăşile de in sau cânepă îl răcoresc şi-l fac să se simtă în largul lui. I se pare „o mare prostie“ să aşterni pe jos mochete moderne, „din plastic“, când tălpile caută cu înfrigurare dulceaţa lemnului din podea sau răcoarea lutului din căsuţa bunicilor.
Vă întrebaţi, pesemne, cum poate un asemenea personaj, desuet pentru unii, din cauza simţirilor şi trăirilor sale, să facă parte din cercul select al pictorilor români.
Ei bine, ţăranul Gheorghe Ciobanu, din Bălţaţii de Iaşi, e unul dintre cei mai de seamă pictori naivi pe care-i are România, iar tablourile sale sunt unice şi tulburătoare tocmai pentru că ne duc spre rădăcini, spre o lume care, din păcate, piere cu fiecare zi.
„Pentru mine nu există altă lume decât cea a satului“
Sub pensula sa, culorile au prins a da glas lumii satului încă din copilărie, când pentru toată şcoala era clar că e cel mai bun la desen. Pe-atunci, tot ce vedea în jur îl impresiona şi i se impregna în suflet. Era atât de legat de universul acela rural, autentic, în care trăia, încât pentru nimic în lume nu s-ar fi dus în altă parte. „Ţin minte că mă ducea mama la câmp, la cânepă, şi-mi era atât de dor de casă, de grădină, că plângeam. Părinţii nu se uitau ce vârstă aveam şi ne luau la treburile câmpului. Aveam sapa mea, mai mică, şi trăgeam şi eu, cot la cot cu ei. Asta, cred, ne-a dat o anumită vrednicie mai târziu şi a întărit legătura cu pământul pe care-l iubesc atât de mult. Pentru mine nu există altă lume, decât cea a satului“, spune pictorul.
Nu s-a „lipit“ de pictură imediat, după cum însuşi mărturiseşte, pentru că nu erau posibilităţi materiale. A urmat o şcoală profesională, a lucrat ca dulgher-parchetar, apoi a făcut Şcoala de maiştri militari şi a ajuns să lucreze în armată. Abia atunci, cu banii câştigaţi din salariu, şi-a permis să-şi cumpere nişte vopsele şi să dea frâu liber scenelor care-i ieşeau din vârful pensulelor neastâmpărate. „Primele contacte cu lumea aceasta le-am avut la un cerc din Ploieşti, al pictorilor amatori, dintre care, pe-atunci, mi se părea că sunt cel mai deocheat. Toată lumea ne spunea că pierdem vremea, că în urma noastră nu ieşea nimic concret“, povesteşte zâmbind.
Recunoaşterea a venit ceva mai târziu, după o expoziţie a pictorilor amatori din Ploieşti şi după o cronică elogioasă apărută într-o revistă de profil. „Eram îmbătat până la stele că reuşisem să atrag atenţia cuiva“, îşi aminteşte Gheorghe Ciobanu. A fost remarcat apoi, în paginile revistei, de un general de la un eşalon superior. Aceasta a fost „minunea“ care i-a întors firul vieţii pe făgaşul pe care inima şi talentul şi-l doreau cu înfrigurare.
I-au fost puse la dispoziţie un atelier, vopseluri şi tot ce-i trebuia şi şase ore pe zi era liber să se lase purtat în voia inspiraţiei. De-atunci a început, concret, povestea lui Gheorghe Ciobanu, ţăranul-pictor din Bălţaţi: „simţeam cum se instala în mine cântecul iubirii, cântecul dorului“.
Picturi din amintiri de copil
Disciplina cazonă şi constrângerile vieţii de militar îi „sugurmau“, oarecum, posibilităţile de exprimare. Tot ce punea pe pânză erau scene din amintirile sale, amintiri din satul lui drag. „Este frumos să duci acest bagaj de frumuseţe, trăirile satului. În peisajele mele se văd diferite momente din acestea, portul ţăranului, sărbători, anotimpuri, evenimente din preajma acestora, momente pe care eu le-am trăit intens, încă din copilărie“, ne explică pictorul.
Toate scenele din tablourile lui Gheorghe Ciobanu sunt sferice, de parcă ar vrea să înglobeze întregul Univers. De fapt, aşa şi e. Universul său adevărat, singurul pe care-l recunoaşte, e satul natal, o lume, o planetă, care cuprinde totul: „pentru mine, spaţiul satului e tot; pentru mine nu există altceva“.
În lucrările sale a redat fidel imagini care i-au uluit mintea de copil: sărbătorile de iarnă, cu tot alaiul lor de obiceiuri, mersul la scăldat, mersul cu cânepa la baltă, scărmănatul, torsul, culesul strugurilor, carul cu boi, mergând legănat spre sat.
În anii ’90, după mai bine de 30 de ani de trai „la oraş“, s-a întors în Bălţaţiul natal, şi-a construit o casă pe locul celei părinteşti, un atelier de lemn, în mijlocul unui rai de verdeaţă şi îşi îngrijeşte grădina de legume, aşa cum făcea şi în copilărie. A reconstituit astfel o părticică din universul pierdut, un loc care-l inspiră mai mult decât orice.
Iernile albastre ale unui pictor naiv
Recunoaşterea apartenenţei la cercul pictorilor naivi din România a venit imediat ce criticii de artă au dibuit talentul care dădea năvală din mâinile acestui om. Pecetea de „naiv“ l-a buimăcit şi dezamăgit, la început.
„Prima dată, când mi s-a spus că sunt pictor naiv, m-am supărat foarte tare. Eu voiam să fiu un pictor serios, bun de băgat în seamă, nu un prostuţ, un limitat, un naiv. Mai târziu, mi-am dat seama că naivitatea este de fapt o calitate şi noi poate de-aia iubim copiii, că au acea stare de inocenţă. Lor nu le trebuie mult ca să fie fericiţi. Ei se bucură şi ştiu să trăiască şi noi ar trebui să învăţăm această lecţie de la copii“, povesteşte, şugubăţ, pictorul-ţăran.
Culorile lui Gheorghe Ciobanu sunt vii, atrăgătoare, reale, aşa cum sunt şi trăirile satului. Nimic nu e fals. În unele compoziţii gama de culori e diversificată, mergând prin tot spectrul solar. În altele însă, folosind o singură culoare, cu zeci şi sute de tonuri, pictorul reuşeşte să fascineze ochiul, să menţină trează atenţia şi să incite curiozitatea. O iarnă albastră sau o primăvară violet dau şi celui mai neavizat privitor impresia că se află pe o uliţă cu omăt scârţâit sau pe o pajişte înflorită.
„Îmi frâng sufletul până fac un tablou“
Gheorghe Ciobanu pictează în genunchi, ca într-o rugăciune. Aşa l-am găsit în atelierul său. Frânt de la mijloc, cu genunchii pe un covoraş ţesut, aplecat asupra unui car cu boi. Picta, cum ar spune el, „frumuseţea lui Dumnezeu“. Credinţa, moştenită de la părinţi, din universul acela drag lui, în care biserica ocupa loc de căpătâi, îl călăuzeşte şi acum. „Toţi avem de la Dumnezeu nişte daruri, din care, dacă ştim să le materializăm cum trebuie, putem să facem un «cântec» al vieţii noastre. Se zice despre pictura mea că este o pictură terapeutică. Poate pentru că-i făcută cu iubire multă“, crede pictorul.
Născut dintr-un tată orb, pictorul e încredinţat de încă un lucru: că Dumnezeu i-a dat lui ochi, vedere şi har să dăruiască lumii imaginile care i se relevă.
De la inspiraţie, idee şi până la un tablou terminat e drum lung şi anevoios. E o cale a suferinţei, a chinului. O amintire vine de pe undeva, dintr-un colţ al sufletului. Din aproape-n aproape, picătură cu picătură, cu acceptarea că nimic nu e frumos, nimic nu e simplu, pictorul porneşte la treabă. Prima atingere a pensulei pe pânză e şi prima greşeală.
„De la imaginea aceea clară, de la început şi până ajungi la final, e aşa o mare diferenţă, încât aproape că-i o dramă. Când încep un tablou, sunt un om al suferinţei şi, uşurel, încep să uit de suferinţă; şi atunci când începe frumuseţea de pe pânză, încep să mă alimentez şi eu de la ea. Când termin, sunt un pachet de bucurie. Însă, până să-l termin, îmi frâng sufletul“, mărturiseşte pictorul.
Tablourile dragi sufletului său sunt expuse în mansarda atelierului, într-o mini-expoziţie pe care oricine-i trece pragul poate să o admire în voie. Alături de picturi, sunt frumos aşezate şi sculpturi în lemn, realizate tot de Gheorghe Ciobanu, ţesături ţărăneşti şi un costum popular tradiţional.
Lumea satului de odinioară moare încet
Pictorul-ţăran are un mare of. Lumea lui, a satului arhaic, piere văzând cu ochii, iar asta-i umple inima de jale şi-i dă parcă şi mai mult ghes să pună pe pânză, spre nemurire, crâmpeiele vieţii ţărăneşti.
Vrea, spune el, prin picturile sale, să consemneze ce-a mai rămas din ce-a fost odată. „Am căutat pe la unchii mei mai bătrâni ştergare din cânepă. Şi cămaşa asta, de pe mine, e din cânepă. Domnule, parcă te mângâie. Astea care se găsesc acuma te stresează. Cânepa era atât de sănătoasă şi omul atât de vrednic, încât îşi făcea, de la opinci şi până la căciulă, totul. El nu cumpăra nimic. Se ducea doar să-şi cumpere o îngheţată sau să vadă iarmarocul. Aveai conştiinţa că eşti stăpân pe spaţiul pe care trăiai. Iar acum suntem atât de sfâşiaţi de o civilizaţie proastă, care n-are nimic în comun cu tradiţiile, cu obiceiurile, cu sărbătorile noastre, cu cântecul nostru de drag şi dor. Pentru noi, cei care-am cunoscut un gen de civilizaţie care impregna în trăirea noastră autenticitate, valoare şi independenţă, ce se-ntâmplă acum e o dramă. Dispar laptele şi brânza, cum a dispărut şi cânepa. În schimb, bem sucurile astea dulci…“, spune cu amărăciune pictorul de la Bălţaţi.
Şi mai e ceva. Îi pare rău că cei doi copii ai săi, un băiat şi-o fată, deşi foarte talentaţi, n-au luat calea picturii şi nu s-au contaminat de dorul satului. „Când erau mici, pictau şi ei, iar eu mă şi vedeam ca un bulibaşă în mijlocul lor. Un ambasador care m-a vizitat a văzut nişte tablouri de-ale fetiţei şi le-a cumpărat pe loc. Mi-am zis atunci că dacă omul ăsta cumpără tablourile copilului meu, care încă nu e pictor, cine ştie ce-o fi mai încolo… Visam cu totul în alte culori“, povesteşte zâmbind. Viaţa n-a vrut însă să fie aşa cum şi-a imaginat. Fata a ajuns în Anglia. Băiatul, tehnician dentar în Iaşi, i-a promis totuşi că, după ce va strânge suficienţi bani, i se va alătura în atelier, să picteze împreună.
▲
Cei mai exigenţi critici ai săi rămân tot ţăranii de la Bălţaţi
Cele mai valoroase laude şi aprecieri le-a primit, culmea, din străinătate, de la nişte oameni care n-au habar de ce-ar putea însemna lumea satului românesc tradiţional. „Lumea copilăriei, şotiile şi întâmplările din tablourile mele au fost foarte apreciate atât în Franţa, cât şi în Elveţia. Grupuri de copii alergau pur şi simplu de la un tablou la altul, chemându-se unii pe alţii şi descoperind. Gazda la care am stat 3 luni şi jumătate şi am pictat, în Elveţia, avea peste 700 de discuri cu muzică populară românească. M-a impresionat mult“, îşi aminteşte Gheorghe Ciobanu.
A ajuns în Elveţia graţie ambasadorului Austriei în România, care l-a finanţat să picteze timp de trei luni şi jumătate, surpins de ineditul picturilor sale.
Cu toate aceste succese repurtate în afara graniţelor ţării, cei mai exigenţi critici ai săi rămân tot ţăranii de la Bălţaţi. La început, l-au privit chiorondâş, că deh, toată lumea muncea pe brânci, nu pierdea vremea mâzgâlind pânzele. „Părea un pic neserios ce făceam. Apoi s-au făcut reportaje la televiziune, am apărut tot mai des în presă şi atunci m-au redimensionat. Eu îi iubesc din toată inima; sunt cei mai intransigenţi critici ai mei“, susţine Gheorghe Ciobanu.
Celebritatea, în sensul modern al cuvântului, n-o resimte ca pe o povară. De fapt, nici nu se consideră celebru. El are alte „poveri“: munca în grădină, prăşitul, hrănitul păsărilor. Se bucură când e apreciat, când criticii îi recunosc talentul şi truda şi asta-l motivează pe mai departe.
La 65 de ani, cele mai valoroase laude, dincolo de zecile care vin anual, de la specialişti avizaţi, în urma expoziţiilor din ţară şi din străinătate, sunt tot cele ale consătenilor. „Mă respectă pentru ceea ce am devenit, plecând dintr-o familie de ţărani. Însă, nu întotdeauna apreciază ce fac. Uneori cred că-s un pictor cam prost, că lumea nu-i aşa cum o fac eu. Asta-mi face cel mai bine. Lauda duce spre paranoia“, crede pictorul.
Marele regret, ca orice creator nemulţumit de ce încă n-a făcut, e că n-a ajuns la „plinătatea frumuseţii lui Dumnezeu“. „Frumuseţea aceasta e şi inocenţa copiilor, şi bunătatea omului, şi puterea de-a ierta, şi puterea de a-l ajuta pe cel care ne-a dat peste obraz. E cu totul în mai multe planuri. Numai Dumnezeu ştie cum e cu adevărat şi ne dă şi nouă câte puţin. Mă bucur că m-a ales şi pe mine să-I zugrăvesc frumuseţea. Sunt astăzi tablouri din pete şi haşuri care se vând cu miliarde de dolari. Le privesc şi nu mi se pare c-a trecut Dumnezeu pe-acolo“, explică Gheorghe Ciobanu.
