Satul Hagieni din județul Ialomița se întoarce pe zi ce trece în țărâna din care a fost ridicat. Cea mai veche așezare atestată documentar din județ, pe teritoriul căreia s-au descoperit urme materiale ale sciților „napcii”, mai respiră astăzi doar datorită unei obști de călugări care s-a așezat în jurul vechii biserici a satului. Iar cei care îi mai străjuiesc hotarele sunt morții din Primul Război Mondial, ale căror nume sunt gravate pe monumentul ridicat lângă clopotnița bisericii.
Drumul spre satul Hagieni, de pe malul drept al Ialomiței, este ca o tăietură de baionetă. La propriu, drumul de pământ cade aproape perpendicular pe râu și despică întinsul în două, după care se oprește brusc în malul înalt al apei. Pe celălalt mal, doar turla bisericii, câteva ziduri de case ruinate și vârfurile unor salcâmi cu frunzele atinse de brumele toamnei vorbesc jur-împrejurului despre viață. O punte improvizată leagă lumea de dincoace de cea de dincolo de râu și de cer. În rest, doar tăcere.
Istoria unei pustii
Am ajuns în acest loc straniu, aflat la 11 km sud-est de Țăndărei, rătăcit sub linia orizontului, coborâtor parcă în începuturi ancestrale, într-o zi de toamnă cu un soare extrem de generos. Totul părea uitare și nu prevestea starea pe care urma să o trăim în această așezare, cu numai vreo opt-nouă locuitori, în care timpul a luat forma unei punți. Căci, de cum pășești pe ea peste Ialomița, calci parcă pe scheletele veacurilor.
Satul Hagieni și-a luat numele de la un „hagiu” (pelerin la locurile sfinte n.n) și este întemeiat la începutul secolului XIX pe o moșie a Mănăstirii Cozia. Ele este însă continuatorul așezării Cărăreni, cea mai veche localitate atestată documentar din județ, în anul 1392, prin care trecea drumul carelor ce duceau mărfuri în Orașul de Floci, ridicat la gura de vărsare a Ialomiței în Dunăre. În această cetate, Radu Popescu susține că s-ar fi născut la 1558 Mihai Viteazul. Pe platoul de loess de la Hagieni, dintr-una din movilele din zonă, cea de la Platonești, ploile au scos la iveală cu ani în urmă o statuie de piatră de aproape un metru, care păzea un mormânt traco-scitic, din secolele VII-VI î.Hr.
Lipsa unui pod și repetatele inundații din zonă au făcut ca locuitorii satului să-l părăsească după anii ’70 ai secolului trecut. Astăzi, totul este o umbră, și doar Sfânta Liturghie, săvârșită de călugării așezați în jurul biserici de la 1892, mai ține deschis drumul spre cer, spre Dumnezeu, pentru cei câțiva locuitori care nu vor să-l părăsească. Pentru că aici le sunt casele în care s-au născut, biserica, morții, amintirile, rădăcinile, eroii.
Câțiva bătrâni și un copil
Ion Vasile are 60 de ani. Se oprește în dreptul nostru ținând de coarne o bicicletă. „Se spune că mai întâi aici ar fi existat un schit de călugări, cu o biserică de lemn, și un cioban aromân, Hagi Ene, venit cu oile în luncă. El s-ar fi așezat pe malul drept al Ialomiței, lângă schit. De la el și-ar fi luat numele și satul, care pe vremuri se numea Cărăreni. Prin anii ’62-’63 ai secolului trecut, trecerea peste Ialomița se făcea pe un podeț de vase. Iarna, apele umflate îl rupeau și satul rămânea izolat până primăvara. Constrânși de situație, oamenii au început să părăsească localitatea. Astăzi, mai sunt vreo 17 case, dar locuite doar șapte-opt. Mai trăiesc aici Cazan Iuliana, de 60 de ani, Chiru Alecu, de aproape 80 de ani, Albu Gheorghe, de 70 de ani, un crescător de animale, Nedelcu, alt crescător de oi, Comănescu Aron, o femeie la peste 70 de ani, încă una, fiica acesteia de peste 50 de ani, și încă o femeie. Satul are un singur copil, elev la școala din Mihail Kogălniceanu, unde îl duce microbuzul, care îl ia de dincolo de apă. Eu vin în casa părintească pentru libertate, pentru aer. Aici mă simt în largul meu. Toți trăim din pensii sau din ajutorul social. Cea mai mare durere a noastră este lipsa podului. Dacă s-ar fi ridicat unul după Revoluție, s-ar fi întors mulți în sat. Înființarea mănăstirii însă este lucrul cel mai bun care s-a făcut la Hagieni. După ce s-a risipit satul, biserica, nemaifiind întreținută, s-a ruinat. Acum călugării o refac. De altfel, ei sunt cei mai buni preteni ai mei. Ne ajutăm reciproc. Zilnic merg la biserică. Viața satului o duce mai departe mănăstirea. Dacă nu se-nființa aceasta, aici nu mai era nimic”, ne spune nea Ion.
Drumul spre cer
O uliță lungă trece pe lângă mănăstire. De o parte și de alta, urme de curți, case părăsite, mâncate de mucegaiuri și tristeți. În niște bălării, ghizdul unei fântâni, care păstrează înscrise numele celor care au săpat-o, vorbește despre viață. La fel și niște curci guralive. Latră un câine, într-o curte, un cal alb, plictisit, ne privește dorindu-și, poate, să-i mângâiem coama.
Pe nea Gheorghe Albu, de 70 de ani, l-am întâlnit în dreptul bisericii. „În satul nostru au fost 800 de familii. Uitați-vă ce a mai rămas din el! În 1967, m-am mutat și eu la București. Dar vin aici, la curtea bătrânească. Nu pot altfel. Vin aici, lângă biserica asta în care am fost botezat. Am și un steag tricolor la casă. Îl înalț pentru că sunt român. Vin în martie, pun ceapă în grădină, pun legume, ca să am din ce trăi. Nu pot fără satul meu. Am frați, dar niciunul nu vine. Îmi spun că sunt nebun!”, ne mărturisește acesta. Iar nea Gheorghe Tache, de 70 de ani, ne urează, cu o autoironie amară, „Bine ați venit în Municipiul Hagieni!”, și ne roagă să nu-i desconsiderăm pe cei care mai trăiesc aici. „Am locuit la Slobozia 38 de ani, după care am venit în casa tatei, care a murit la 100 de ani și zece zile. Mai stau poate și iarna asta, după care mă retrag și eu, că am nevoie de dispensar, de medicamente”, ne spune bătrânul. La despărțire, ne oferă două mere și ne spune: ”Suntem noi așa, dar am rămas generoși”.
După ce am vizitat mănăstirea și ne-am recules la monumentul eroilor din Primul Război Mondial, ridicat lângă clopotnița bisericii vechi, ne-am retras spre orașul nostru cu sentimentul că am trăit la Hagieni un secol de pace. Și că acolo, și numai acolo, pe ulițele lui părăsite, vine seara Însuși Dumnezeu să-Și întâlnească rugători. Căci din cer coboară un drum drept, până în această uitare, unde câțiva călugări deschid porțile cerului cu rugăciunile lor, făcându-i pe cei ce încă mai viețuiesc aici locuitori ai cerului..
