În adâncurile Basarabiei, la Mileştii Mici

Într-una din sâmbetele trecute, pe la 7 dimineaţă, împreună cu alţi vreo 40 de ieşeni doritori să vadă sau să revadă frumoasele meleaguri ale Moldovei de dincolo de Prut, porneam cu un elegant autocar spre Chişinău, având drept călăuză pe profesorul Gheorghe Romanescu de la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii ieşene. După treizeci de minute, am ajuns la Vama Sculeni, unde am constatat că regulile grănicereşti s-au mai simplificat şi, în mai puţin de o oră, am trecut prin cele două oficii vamale. După o alergătură de vreo 50 de kilometri pe şoseaua Benderului, căutând drumul satului Mileştii Mici din raionul Ialoveni, aflat doar la vreo 20 de km de Chişinău, dar cam misterios marcat, pe la ceasurile 19 ale serii stăteam cuminţi la gura celor mai mari galerii (pivniţe) din Europa, lungi de vreo 250 de kilometri.

(mitiioan@yahoo.com; http://mitican.romblog.ro/)

Ajunşi pe uliţele satului Sculeni, ne-am amintit sângeroasa întâmplare din vara anului 1821, petrecută pe aceste locuri, când mii de greci, membri ai societăţii Eteria, au fost măcelăriţi de armata ienicerilor strigând: „Trăiască Elada!“. Locul bătăliei, astăzi aşa de uitat, este sfânt pentru istoria poporului grec şi a Balcanilor.

Dincolo de Sculeni, la vreo 45 km de Iaşi, întâlneam oraşul Ungheni, «Poarta Moldovei» spre Europa, cum o socotesc localnicii, cu vreo 40.000 de locuitori. Situat pe vechiul drum comercial european dintre nordul continentului şi Orient, Ungheniul a fost atestat prin 1462 şi extins, după 1973, cu localităţile Dănuţeni şi Mânzăteşti. Vechi centru productiv (de textile, mobilă, cristal, construcţiii de maşini, relee, teracotă), Ungheniul deţine şase licee, un colegiu de medicină, o şcoală sportivă, una de muzică, alta de arte plastice, în oraş existând şi un palat de cultură, un muzeu istoric, câteva biblioteci şi alte instituţii.

Din anul 2002, la Ungheni funcţionează Zona Economică liberă (ZEL) „Ungheni Business“, organizată pe infrastructura vechilor întreprinderi cu dotări şi acces feroviar de tip european şi rusesc. Adăpostind zeci de firme străine, dă de muncă şi contribuie la ridicarea „Regiunii de Dezvoltare Centru“, fiind un exemplu interesant şi pentru alte zone industriale intrate în impas, care-şi dezmembrează înzestrările.

Continuând mersul prin satele cu populaţia moldovenească majoritară, priveam dealurile terasate pe care se însoriseră cu ani în urmă întinse vii cooperatiste. Pe câte o coastă de deal îşi scuturau frunzişul, zgribuliţi de fiorul dimineţii, pâlcuri de pomi, în care merele păreau boţuri de soare, suspinând de dorul unor mâini care să le culeagă, mulţi dintre cei vreo 4,2 milioane trăitori ai Moldovei fiind plecaţi peste graniţe, după bucata de pâine.

Lăsăm în urmă orăşelul Corneşti cu vreo 2.000 de locuitori, situat la vreo 80 de km de Chişinău, a cărui dezvoltare este legată de linia ferată Chişinău-Ungheni inaugurată la 1 iunie 1875, primul tren românesc sosind în gara Ungheni la 1 august 1874, legând Iaşii cu Odessa.

Adăposteşte una dintre cele vreo 10 mari crescătorii de fazani, ale căror populaţii sunt destinate zborului peste hotare, în vecinătate fiind şi rezervaţia ştiinţifică „Plaiul Fagului“ cu plante rare şi animale protejate de la nimicire.

Vizităm Mănăstirea Frumoasa Călăraşilor

Ici colo, printre şirurile de nuci arămiţi ce însoţesc, credincioşi, şoselele, şi printre arborii păduricilor cu coroanele pictate de paleta multicoloră a toamnei, sclipeau undele albastre ale iazurilor şi lacurilor. Încremenite, par nişte oglinzi uriaşe, în care se privesc păsările cerului, norii şi soarele, Moldova reuşind să păstreze preţioasa bogăţie silvică şi a ochiurilor de apă ce dau viaţă pământului secătuit de arşiţa climei secetoase, cum ne povestea călăuza noastră. Numai raionul învecinat, Nisiporeni, are vreo 21.000 de hectare fond silvic, cu 45 de lacuri şi iazuri.

Parcurgând alţi kilometri, am pătruns în oraşul Călăraşi, localitate înfrăţită cu oraşul românesc Calăraşi şi baştina vestitului coniac moldovenesc „Călăraşi Divin“. Un afiş insidios de pe o pancartă ne făcea cu ochiul, poftindu-ne să facem o vizită prin cele vii şi crame ale raionului. Pe o coastă însorită, înconjurată de dumbrăvi, se află Frumoasa Călăraşilor, mănăstirea începută ca schit, prin 1804, în poiana unei păduri de stejar, de câţiva călugări veniţi de la Mănăstirea Neamţ, care apoi cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi durau din lemn Biserica „Adormirea Maicii Domnului“, sfinţită în 1810 şi zidită cu piatră prin 1840. Aici şi-a început metania Iosif (Ioan) Naniescu (1820-1902) din Răzălăi Soroca, viitorul mitropolit al Moldovei (din 1875), prin silinţa căruia s-au restaurat Catedrala din Iaşi, Mănăstirea „Trei Ierahi“ şi Biserica „Sfântul Neculai“.

Vizitând străvechea chinovie, prin iulie 1918, după unirea Basarabiei cu România, în martie 1918, Mihail Sadoveanu aşternuse pe hârtie duioasele cuvinte: „Găseam la Frumoasa sufletul curat al Ţării. Îl găseam neîntinat, moldovenesc. Aveam la Frumoasa senzaţia că făceam parte şi eu, ca şi oamenii, ca şi tot ce mă înconjura, din natură, din lumină, din pământul morţilor către care mă voi întoarce…“ („Drumuri basarabene“). Transformată din 1937 în mănăstire de maici, trecută prin patimile anilor războiului, a fost desfiinţată de puterea sovietică, renăscând abia în 1994 pentru călugări, care în 2005 au cedat-o maicilor.

Mănăstirea „Sfântul Dumitru“ din Orhei, „sora“ Mănăstirii „Trei Ierarhi“

Mai fiind vreo 23 kilometri până la Chişinău, depăşim Străşenii, centru raional cu vreo 23.000 de locuitori în statistici, români, ruşi, ucraineni, unii - locatari în case cochete cu grădiniţe înflorite, alţii în vechile blocuri socialiste. Aici se produc vinuri, conserve şi obiecte din ceramică şi faianţă, pe câmpuri însorindu-se livezi tinere şi vii bine îngrijite. La vreo 10 km se află satul viticol Cojuşna, iar nu departe, Căpriana, cu vestita mănăstire voievodală din timpul lui Ştefan cel Mare.

Ajungând la marginea Chişinăului, îl ocolim şi nu ne oprim decât după vreo 46 de km în Orhei, localitate din secolul al XVII-lea cu vreo 30.000 de locuitori.

Dorim să vedem sora mai vârstnică a Mănăstirii „Trei Ierahi“ din Iaşi, şi anume Mănăstirea „Sf. Dumitru“, construită de Vasile Lupu, sfinţită în 1637 în prezenţa domnitorului. E ca o cetate în calea furtunilor tătărăşti, având pereţii groşi de 1,5 metri. Alături se înalţă monumentul ctitorului realizat în 1936 de sculptorul Oscar Han şi arhitectul Robert Kurtz. Oraşul are, de asemenea, un muzeu istoric-etnografic şi o fabrică vestită de conserve.

Întorcându-ne, pornim spre complexul arheologic Orheii Vechi sau Cheile Răutului. Trecem prin satul Ivancea, cu Muzeul Meşteşugarilor şi bogatul său parc şi, după câţiva kilometri, apare uriaşa vale rămasă în urma Mării Sarmatice, între malurile căreia, la vreo 200 de metri sub coame, şi-au croit făgaş meandrele râului Răut. Muzeul păstrează relicve din epoca bronzului şi din vremea când pe aceste locuri exista oraşul medieval Orhei (secolul al XV-lea), înlocuit apoi de acela nou, pereţii văii având o sumedenie de peşteri rupestre în care au locuit oamenii vremurilor străvechi.

Uriaşa vale calcaroasă şi parcarea erau năpădite de vizitatori, maşini şi autocare, iar cârdurile de şcolari nu-şi mai găseau cărările. Biserica subpământeană din adâncul stâncii, cu pereţii zidiţi din miliardele de cochilii sarmatice, se umpluse de copiii şcolilor din Chişinău şi alte localităţi care se închinau, priveau pioşi obiectele sfinte şi se chemau în româneşte, ruseşte, ucraineşte.

După o plimbare pe lângă satul alăturat Butuceni, care păstrează limba strămoşească vie, ca într-un muzeu lingvistic, ne-am îndreptat spre Chişinău. Către ora 15, intram în frumoasa aşezare cu vreo 700.000 locuitori, de pe malurile Bâcului, atestată la 17 iulie 1436, când fiii lui Alexandru cel Bun „i-au întărit lui Oancea-logofăt“ mai multe sate pe Răut, hotarul acestor locuri trecând „pe valea ce cade în dreptul Cheşenăului lui Acbaş“.

Sărbătoarea vinului la Chişinău

Poposim în coasta hotelului Chişinău, unde am lăsat autocarul, şi am pornit să vizităm oraşul, aflat sub farmecele zeului fericirilor vremelnice şi al veseliei trecătoare, numit de greci Dionysus, şi de romani - Bacchus, protectorul viţei-de-vie şi al licorilor sale amăgitoare. Potrivit unui banner întins pe faţada clădirii Marii Adunări Naţionale, Moldova sărbătorea „Ziua naţională a vinului“, un anunţ bătut la intrarea magazinului „Unic“ vestind şi „Hramul Chişinăului“, cu prilejul celei de a 572-a aniversări.

Cochet, împodobit cu sumedenie de firme şi reclame, multe anunţând casele de schimb sau cu metal preţios, scrise în două limbi: „aur“ şi „zoloto“, Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt era în vervă şi animat. Centrul fremăta de lume, pe trotuarele sale curgând râuri de tineri, fete frumoase şi băieţi veseli, care-şi trăiau voioşi libertatea sfârşitului de săptămână, se plimbau, glumeau, admirau măiestria unui portretist ce creiona figurile la minut şi-şi astupau ure-chile trecând pe lângă o formaţie de trotuar cu difuzoarele la maximum, răspândind trăsnete muzicale. Printre ei, un bătrân mângâia visător clapele unui străvechi baian, iar, mai încolo, o mătuşă foia o armonică bătând doba cu piciorul în ritmul unui vals tremurat ce părea că vine din ceruri. Nişte bunicuţe, probabil necăjite, vindeau podoabele tinereţii înşirate pe câte un jurnal, alături de o jucărie, o carpetă, un lucru croşetat, câteva cărţi sau un tablou. Deosebită era o masă plină de publicaţii şi cărţi, în cele două limbi, păzită doar de mic anunţ: „Fără bani - Bez denghi“. Gest duios, impresionant, al unui suflet ajuns, probabil, la liman, care oferea altora tipăriturile ce-i însoţiseră trăirile tinereţii.

„La Ştefan“, cum mi-a spus un trecător pe care l-am întrebat unde se sărbătoreşte „Ziua vinului“ (a doua duminică din octombrie), în piaţa Marii Adunări Naţionale şi în zona parcului cu statuia lui Ştefan cel Mare, se instalase un sătuc vesel. Avea câteva căsuţe acoperire cu stuf şi multe coşărci cu poamă, balerci şi butoaie, mustul ţâşnind prin cepuri şi vrane, ca la şipote. Mesele erau pline de copturi şi bucate tradiţionale. Fiind cam patru după-masă, petrecerea era în toi. Potrivit unui hâtru, „sărbătoarea o deschisese chiar Bacchus în persoană, coborând în piaţa Republicii de pe acoperişul unei clădiri din preajma Guvernului“ şi dând frâu liber celor vreo 50 de vestale (companii) să împartă amăgitoarele licori, în frunte cu „vinăria Purcari“, producătoarea licorilor „Negru de Purcari“ şi „Roşu de Purcari“, cu căutare şi în Polonia şi Germania

Pe scena din centrul pieţii Marii Adunări Naţionale se rânduiau spectacolele precum „Cântă-mi cobzar“ şi „Vinişor de poamă rară“, „Oda vinului“. Trupe de ţărani în costume populare învîrteau hora, bătând vârtos talpa opincilor noi, iar premiile „Butoiul de aur“, „Viţa de aur“, „Dionis“, „Tezaur“ aşteptau câştigătorii dintre cei vreo 700 de producători viticoli. Prima ediţie a avut loc în anul 2002, scopul sărbătoririi fiind, potrivit organizatorilor, „promovarea producţiei vinicole autohtone, realizarea unor vinuri cât mai naturale şi dezvoltarea turismului“. Pe fază, agenţiile turistice au creat programul „Calea vinului“.

„Colecţia de aur“ de două milioane de sticle de vin

Încheind scurta plimbare chişinăuiană, musafirii de peste Prut au pus, pioşi, un buchet de crizantime la picioarele baciului Moldovei, bătrânul Ştefan, au salutat chi-purile de pe soclurile Aleii Cărturarilor şi s-au retras în paşi de cros, la autocar. Şeful coloanei, domnul Durnea Constantin, conducătorul agenţiei Omega Turism care a înlesnit plimbarea, postat la gura pasajului din faţa hotelului Chişinău pentru recuperarea rătăciţilor, se zbătea ca în gură de şarpe fiindcă trecuse ora de adunare şi dragii săi voiajori nu se prea grăbeau să apară. Obţinuse o vizită în vinăria din adâncurile Mileştilor Mici şi ora programată pentru prezentare trecuse.

În fine, reuşind să ne adunăm, după o alergătură de vreo 50 de kilometri pe şoseaua Benderului, căutând drumul satului Mileştii Mici din raionul Ialoveni, aflat doar la vreo 20 km de Chişinău, dar cam misterios marcat. Pe la ceasurile 19 ale serii stăteam cuminţi la gura celor mai mari galerii (pivniţe) din Europa, lungi de vreo 250 de kilometri, din care vreo 50-60 reprezintă imense depozite vinicole.

Aşteptam iertarea pentru depăşirea programului şi marea întârziere, privind plecarea altor musafiri mai harnici decât noi, nişte italieni care ieşeau la aer în mare veselie. Până ne-a venit rândul, am admirat peisajul gospodărit ca la carte, am făcut fotografii la cele două fântâni arteziene, una cu trâmbe de profiriu curgând dintr-un butoi în cupele de cristal, iar a doua cu fetească albă, umplând alte pahare. Păcat că lichidul era doar apă colorată, căci altfel s-ar fi terminat pe loc, după câtă sete exista prin jur.

Urcaţi într-un microbuz, am pornit spre adâncuri, plimbându-ne vreo jumătate de oră pe străzile subterane cu nume viticole, precum Fetească, Aligote, Cabernet, Pinot, Traminer, Muscat, Riesling, Trandafirul Moldovei, după licoarea care o adăpostesc, şi mărginite de câteva mii de butoaie din lemn şi inox (peste 4.000) înzidite şi vreo două milioane de butelci culcate în nişele pereţilor din stâncă, formând „Colecţia de aur“. Pentru maturizare, în galerii temperatura este constantă, de vreo 12-14 grade, lumină ca de candelă, umiditate crescută şi aer mereu împrospătat de curenţii ce circulă prin galeriile înfrăţite, cu multe ieşiri afară. Umiditatea mare reduce pierderile, iar strugurii locului, din soiuri superioare, dau licori calitative.

Cea mai scumpă sticlă de vin costă 500 de euro

Cât despre preţ, o sticlă din 1973 atinge 500 de euro, iar o vizită individuală cu masă şi degustare ajunge cam 130 de euro şi coboară la vreo 50 pentru grupurile de peste 30 de persoane, vizitele simple costând cam pe jumătate. Cum ne-au povestit ghizii Natalia şi Adrian, faimoasele beciuri - unice în lume -, intrate şi în Cartea recordurilor ca adăpostind cea mai mare colecţie de vinuri (două milioane de sticle), s-au realizat prin trudnice eforturi în anii 1968, folosindu-se fostele hrube ale minelor de calcar utilizat la zidirea clădirilor din Chişinău. Rivala Mileştilor Mici este Cricova, din partea cealaltă a Chişinăului, cu galerii de vreo 120 km, care alcătuiesc „Oraşul stropilor de soare“.

Conduşi într-un hol, undeva la adâncime de vreo 85 de metri şi la depărtare de vreo 4 kilometri de uşa intrării, aşteptam în faţa unei stânci căreia i s-a strigat să se deschidă. Uriaşa piatră, ascultătoare, a început să se retragă într-o parte lăsând liberă o crăpătură prin care se vedea o încăpere ca în basmele lui Făt-Frumos, cu un perete acoperit cu fotografii istorice; într-una din imagini zâmbea preşedintele României, Traian Băsescu, moment surprins când semna vesel în cartea de onoare a locului.

După ce am ascultat alte istorii ale aşezământului în faţa unor butoaie verticale şi lustruite, Andrei a tras de un clenci şi acestea s-au deschis ca nişte largi uşi de palat, în faţa ochilor apărând un hol şi apoi o elegantă sală de ospeţe în care ne aştepta o masă lungă, cu toate cele trebuincioase pentru sărbătoarea slăvitului Bacchus. A urmat tradiţionala degustare, cina bogată, concertul unui viorist şi al unui acordeonist cu microfon la instrument care cântau cât două orchestre şi o oră de glume, lăsând paf o delegaţie japoneză care săvârşea degustarea, în vecinătate, după severe canoane princiare. Ne încerca doar, din când în când, gândul: ce ne-am face în caz de cutremur, sub pământ, la patru kilometri de uşă? Şi ne linişteam zicând: „Doamne păzeşte!“.

Încheindu-se vesela vizită, am trecut prin porţile fermecate, comandate să ne lase liberă ieşirea şi, după voiajul subteran cu microbuzul, eram iarăşi afară, mulţumind lui Dumnezeu că n-a fost nici un cutremur. Zâmbindu-ne din înălţimile sale siderale, luna ne poleia calea întoarcerii, argintând şirurile de nuci ce ne arătau drumul, tot înainte. Pe la zece noaptea, traversam Chişinăul luminat ca ziua de reclame multicolore şi suite de panouri publicitare. Dând ocol serbării din Piaţă, am ieşit prin Calea Ieşilor la şoseaua Unghenilor şi, pe la ora două, băteam iar la porţile celor două vămi. Verificările efectuându-se iute, după puţin timp, defilam pe dealul Copoului, coborând spre Piaţa Casei Studenţilor. La despărţire, unii propunând altă excursie: la Hotin, Bălţi şi Cricova, s-a votat, căci Moldova lui Ştefan cel Mare are nebănuite şi atrăgătoare locuri şi e păcat că agenţiile de turism le ignoră, spre paguba lor.