Istorie și spiritualitate la Mănăstirea Plumbuita

Mănăstirea Plumbuita, ctitorie voievodală, din partea de nord-est a Bucureștilor, este un loc încărcat de istorie și cultură, care a cunoscut de-a lungul veacurilor perioade de strălucită înflorire, dar și de nedreaptă uitare și nepăsare. Recent, am vizitat mănăstirea pe care nu o mai văzusem de aproape 10 ani. Încă de la intrarea în curte am fost frumos surprinsă de noua înfățișare a sfântului așezământ aflat sub ocrotirea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Ghid prin trecutul zbuciumat al acestei cetăți spirituale ne-a fost părintele protosinghel Justin Bulimar, starețul mănăstirii.

Cu o experiență de peste trei decenii în monahism, părintele Justin consideră că, pentru un monah, importante sunt „ascultarea și statornicia. Pe acestea două le consider lucruri de căpetenie. Chiar dacă au fost și încercări, cu multă răbdare niciodată nu am deznădăjduit, ci am nădăjduit în mila și ajutorul lui Dumnezeu. Și când am simțit că nu mai pot, tot atunci am primit ajutor de la Dumnezeu, Maica Domnului și sfinții ocrotitori”.

În biserica mănăstirii se află o raclă cu un fragment din moaștele Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, primit ca binecuvântare din Sfântul Munte Athos, cu sprijinul părinților de la Schitul Românesc Prodromu și al părintelui arhimandrit Antipa, starețul Schitului „Sfânta Ana”, care aparține de Mănăstirea Iviron. Mulți locuitori ai Capitalei și-au găsit pacea și liniștea la această mănăstire. Aici s-a format o comunitate care participă constant la slujbele din biserică. Dintre fiii duhovnicești formați aici, o parte au contribuit financiar și chiar fizic la activitățile de restaurare a complexului monahal din ultima perioadă de timp. „În acești aproape 8 ani de când mă aflu aici, am căutat ca slujbele și rânduiala bisericii să fie pe primul loc și în fiecare zi să participăm la Sfânta Liturghie. Împreună cu obștea mănăstirii împletim atent rugăciunea cu ascultarea. Rugăciunea o putem numi hrană a sufletului fără de care nu putem trăi. Iar mai ales pentru noi, cei care trăim în mănăstiri, este precum aerul. Rugăciunea deschide porțile către Împărăția lui Dumnezeu. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne ținem mintea permanent legată de El”, ne-a spus părintele stareț.

Istorie zbuciumată

De ar putea vorbi, pietrele mănăstirii ar avea multe de spus despre oamenii care au dat viață locului, situat din secolul a XVI-lea în afara Bucureștiului. Astfel, am aflat că piatra de temelie a mănăstirii a fost pusă de voievodul Petru cel Tânăr (1559-1568), fiul lui Mihnea Ciobanu și al Doamnei Chiajna, după cum arată pisania de la 1806. Succesorul acestuia, Alexandru Voievod (1564-1577), împreună cu soția sa, Ecaterina Doamna, a completat și întregit ctitoria lui Petru Vodă cel Tânăr, înfrumusețând-o și dăruindu-i diverse bunuri: moară, vii, teren, precum și multe odoare bisericești. Fiul acestei familii domnitoare, Mihnea, care a și urmat la tronul Țării Românești, a înzestrat mănăstirea cu danii și a închinat-o Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte Athos, „cu toate viile, ocinile, morile și acareturile ei”. Cu timpul, mănăstirea avea să ajungă cu totul în stăpânirea grecilor.

O etapă de maximă înflorire a cunoscut Mănăstirea Plumbuita în timpul domniei lui Matei Basarab, care a refăcut și consolidat întregul ansamblu mănăstiresc, făcând din acesta o adevărată cetate de apărare a Bucureștilor. Una dintre monumentalele lucrări realizate a fost palatul voievodal, care a trecut prin vitregiile vremurilor, rezistând până în prezent. Restaurat din ruine de către preotul Ion Sachelarescu, în anii ‘40 ai veacului trecut, palatul necesită în continuare reparații care să pună în lumină valoarea istorică și arhitecturală specifică epocii Basarabilor. Aici, la Plumbuita, a primit Constantin Voievod, fiul lui Șerban Basarab Voievod, împreună cu boierii țării, delegația Înaltei Porți care-i aducea steagul de domnie, la 1 iulie 1654. Tot aici și-a primit Constantin Brâncoveanu oaspeții din Moldova, atunci când fiica sa, Ancuța, s-a căsătorit cu postelnicul Nicolae Ruset, fiul vornicului Iordache Ruset.

În 1802, la 14 octombrie, a avut loc un puternic cutremur, care a distrus aproape toate turlele bisericilor din București. Nici Mănăstirea Plumbuita n-a fost ocolită de necazurile provocate de acest cutremur. De data aceasta a fost rândul arhimandritului Dionisie de Ianina, fost egumen al Mănăstirii Xiropotamu din Sfântul Munte ­Athos, să restaureze biserica și turnul-clopotniță, aducând și unele modificări bisericii. La Plumbuita, în mai multe rânduri, egumenii greci au vândut o parte substanțială din moșiile mănăstirii. În plus, între 1823 și 1826, mănăstirea a fost afectată de ciuma care s-a abătut asupra împrejurimilor ei, aceasta găzduind o perioadă de timp un spital pentru cei afectați de epidemie. Sfântul așezământ a fost implicat și în mișcarea națională de la 1848. Cu zidurile ei înalte, cetate de apărare, a fost transformată în închisoare politică, unde au fost aduși revoluționarii de la 1848.

Restaurări succesive

După secularizarea averilor mănăstirești din vremea domnitorului Al. I. Cuza, Mănăstirea Plumbuita, rămasă fără nici un venit, va ajunge într-o avansată stare de degradare: zidul de împrejmuire era dărâmat pe alocuri, clopotnița și casele egumenești erau acoperite cu șindrilă, iar prin acoperiș ploua, așeză­mântul necesitând lucrări de restaurare atât la interior, cât și la exterior. „Mai mult, sărăcită și părăginită, mănăstirea a fost transformată în biserică de mir, deoarece, lipsită de mijloacele materiale, nu mai putea întreține viața călugărească. Abia în anul 1933, odată cu numirea preotului Ion Sachelarescu la Plumbuita, începe o nouă etapă în istoria acestui sfânt așezământ, deoarece acesta a redobândit proprietățile mănăstirii, a refăcut biserica și turnul-clopotniță, având în plan și refacerea palatului domnesc. În anul 1943, Mareșalul Ion Antonescu își propune să restaureze vechea mănăstire voievodală, pentru a-i reda strălucirea de altădată, cu gândul de a face din ea Panteonul Național al eroilor căzuți în războiul pentru întregirea neamului românesc. Dar, după cum știm, istoria și-a urmat cursul ei, dincolo de dorințele oamenilor”, a mai precizat pr. Justin.

În 1954, a fost numit stareț al mănăstirii părintele Sofian Boghiu, care, în anul 1957, a înlocuit pardoseala deteriorată cu piatră de Bompatac și a pictat turla, care se deteriorase din cauza vitregiilor vremurilor. Dar, în anul 1958, părintele Sofian a fost arestat și închis pentru participarea la mișcarea spirituală „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Capitală. Între anii 1966 și 1999, a fost stareț al acestei mănăstiri arhimandritul Simion Tatu, cunoscut pentru priceperea sa în arta sculpturii și picturii. Din 1999 şi până în 2014 a stărețit arhimandritul Visarion Marinescu, în timpul căruia s-a realizat racordarea incintei la rețeaua de distribuție a gazelor naturale și s-a împrejmuit cu gard tot terenul mănăstirii.

În luna octombrie a anului 2014, părintele protosinghel Justin Bulimar a preluat stăreția Mănăstirii Plumbuita, având în proiect restaurarea integrală a vechii ctitorii voievodale. Începând cu anul 2015, au început ample lucrări de reamenajare a curții, s-au construit un Altar de vară și un lumânărar și s-au restaurat stăreția, chiliile și trapeza mănăstirii.

„Duh al rugăciunii, păcii și liniștii”

De aproape opt ani stareț al Mănăstirii Plumbuita, părintele Justin Bulimar mărturisește că prima stare pe care a avut-o când a intrat în curtea sfântului așezământ a fost o neliniște: „Dar pe măsură ce-am înaintat în incintă, m-am închinat de trei ori și am simțit un duh al rugăciunii, păcii și liniștii, care m-a întărit și mi-a dat putere să trec peste toată perioada grea de început. Acel duh al ctitorilor și părinților, care s-au rugat aici timp de patru veacuri, îl simt și astăzi și mă însoțește permanent în tot ceea ce fac. Mai întâi, am căutat să nu întrerupem programul liturgic și de la 1 octombrie 2014 slujim Sfânta Liturghie în fiecare zi. Apoi m-am îngrijit de biserică, restaurarea trapezei, chiliilor, stăreției și incintei. Totul a fost lucrat cu multă atenție, materiale de bună calitate și profesionalism, ținând cont că aceste clădiri aparțin unui monument istoric de categorie A și unui așezământ monahal vechi de peste patru secole”. Fotografiile realizate pe parcursul lucrărilor sunt extrem de grăitoare în privința lucrărilor ample care s-au realizat pentru a reda sfântului așezământ frumusețea și rezistența de odinioară, precum și utilitatea necesară timpului în care trăim.

Binecuvântarea sfinților

O prioritate a reprezentat-o pentru părintele stareț punerea în ordine a actelor de proprietate ale mănăstirii și intabularea celor 4 ha din jurul așezământului monahal. Apoi, pentru că biserica este foarte mică, părintele stareț s-a îngrijit de construirea unui Altar de vară, care a fost sfințit de sărbătoarea „Acoperământul Maicii Domnului” din anul 2016.

„Mă surprinde fluxul de tineri care îl caută pe Dumnezeu, vor să se spovedească și să pună început bun. Mulți dintre cei care au venit au și rămas în biserică, puțini sunt cei pe care i-a prins valul lumii și al ispitelor. Iar cei care l-au simtit pe Dumnezeu lucrător în viața lor duc acum o viață duhovnicească frumoasă. Mulți au intrat în rânduială prin Taina Sfintei Cununii, au fost binecuvântați cu copii, pe care acum îi aduc la slujbe la biserica noastră. Duminica, avem la Sfânta Liturghie în jur de 30-40 de copilași. E o mare bucurie când ne întâlnim cu toții în comuniune, deci Dumnezeu lucrează și iată că mai sunt oameni care trăiesc după voia Sa”, a adăugat pr. Justin Bulimar.

Al doilea hram al lăcașului este „Sfântul ­Nicolae”, biserica având în catapeteasmă o icoană expresivă a acestui sfânt, care datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, și un fragment din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae. Aceasta este o icoană făcătoare de minuni și grabnic ajutătoare, după cum ne-a mărturisit părintele stareț: „De când am început restaurările mănăstirii au fost momente grele cu multe piedici și multe lipsuri, iar Sfântul Nicolae ne-a ajutat întotdeauna. Vă dau doar un exemplu: într-o joi dimineață aveam programată o întâlnire cu o persoană care urma să ne ajute financiar. Am citit Acatistul sfântului, am stat la Sfânta Liturghie și când am ieșit, în fața bisericii, m-am întâlnit cu un domn, care, văzând șantierul de la Altarul de vară, s-a oferit să ne ajute. Acesta fiind altă persoană decât cea de la care așteptam sprijinul. Și atunci am văzut ajutorul grabnic și palpabil al Sfântului Nicolae”.

Prima tiparniță din București

Mănăstirea Plumbuita este și un reper cultural pentru Capitală, căci în 1573 se înfiinţează aici prima tiparniţă din Bucureşti, prin grija voievodului Alexandru al II-lea Mircea şi a soţiei sale, Ecaterina Salvarezzo. Aceasta este a treia tiparniţă înfiinţată în Ţara Românească. În 1582, apar aici primele cărţi tipărite în Bucureşti: două Tetraevangheliare şi o Psaltire (din care se păstrează numai un fragment, în Biblioteca Naţională din Sofia). Numele de Plumbuita a fost dat de localnici din cauza sigiliilor de plumb puse mănăstirii de către Doamna Chiajna, pentru a nu se continua lucrările începute, în speranța că fiul său, Petru cel Tânăr, se va întoarce la tron. O altă sursă este o legendă, care spune că biserica mănăstirii ar fi fost acoperită cu tablă de plumb și Matei Basarab, având nevoie de ghiulele în timpul luptei, a dat la topit acoperişul de plumb al mănăstirii pentru a le fabrica.

În finalul discuției, părintele Justin Bulimar ne-a transmis că, prin darul lui Dumnezeu, se poate trăi frumos și duhovnicește și într-un oraș mare, iar ca monah în cetatea Bucureștilor „numai mila și ajutorul lui Dumnezeu m-au ținut. Și eu mă mir cât de buni au fost Dumnezeu și sfinții cu mine. Am încercat să-mi fac datoria în locul în care m-am aflat. Și, după cum spunea părintele Cleopa, am încercat să mă țin de poala Maicii Domnului, rugându-l pe Dumnezeu să mă apere de ispitele care au venit permanent”.