Chiar și spre ora prânzului firul de iarbă este încă umed la Cernica. În mersul nostru printre sutele de cruci și vieți deja înveșnicite din jurul bisericuței de cimitir „Sfântul Lazăr”, o călăuză binevoitoare ne-a fost părintele Ignatie Grecu, viețuitor de peste 30 de ani în acest ostrov duhovnicesc. A petrecut șapte ani aici, căci și-a avut chilia în Casa „Nifon”, vechea stăreție, restaurată de acest mitropolit primat al României. Șederea sa aproape de morminte, spune părintele Ignatie, echivalează cu o licență la universitate, căci aducerea aminte de moarte trebuie negreșit să fie cursul de bază al oricărui novice pentru a deveni mai apoi cu adevărat monah.
Punctual ca atoniții, acest călugăr cu zâmbet sincer și haine simple ne-a descoperit din tainele istoriei acestui adevărat stup de oameni iubitori de Dumnezeu.
Pășind printre mormintele Mănăstirii Cernica, pe lângă aerul tare de pădure și umezeala frunzelor crude din mijlocul acestor întinderi de ape, ai parte de o liniște adâncă și înmiresmată, de o liniște sfântă, căci aici au trăit oameni sfinți. Timpul petrecut în preajma lor își găsește orișicând rostul, înveșmântându-ți ziua, săptămâna și chiar întreaga viață.
Părintele ne-a spus că Liturghia aici nu s-a întrerupt din 1781, de când viața monahală din acest colț de Țară Românească a fost revigorată de Sfântul Cuvios Gheorghe, stareț al acestei mănăstiri. În vremea venirii lui aici nu era decât un schit ruinat și părăsit. Pronia cerească a vrut ca până și osemintele acestui mare sfânt să nu se mai despartă niciodată de obștea de acum multiseculară a monahilor trecuți la Domnul în acest ostrov al Învierii. Deși capul sfântului se află spre închinare în naosul bisericii mari din celălalt ostrov, osemintele lui s-au „pierdut” în mulțimea rămășitelor pământești ale călugărilor din diferite epoci, păstrate în osuarul de la demisolul bisericuței închinate Sfântului Lazăr, prietenul Celui Ce a înviat.
Biserica „Sfântul Lazăr”
Această biserică de cimitir, a doua construită în acest vechi ostrov al mănăstirii, este și ea opera Sfântului Cuvios Gheorghe, ucenic al Cuviosului Paisie Velicikovski. Ctitorită în 1804, cu doar doi ani înainte ca starețul să pășească în viața de veci, această bisericuță te înalță parcă în rugăciune ca un sicomor pentru a-l putea vedea mai bine pe Cel Ce după Lazăr „a înviat” atâtea generații de monahi. Pentru a pătrunde în universul ei, mai întâi trebuie să urci câteva trepte. Trei coloane te așteaptă în pridvor, iar pictura exterioară îți înfățișează chipuri de sfinți monahi și Judecata de Apoi. Pictura originală nu mai este, căci în 1936, pe vremea stareţului Zosima Pârvulescu, zidurile locașului au fost repictate de Iosif Kebel. Pătrunzând apoi spre închinare, suntem atinși de liniștea unui loc sfânt. Pe catapeteasmă domină auriul, icoanele acesteia sunt cele originale, executate de Grigore Frujinescu în 1802, înainte chiar de sfințirea bisericuței destinate încă dintru început prohodirii părinţilor încetaţi din viaţă. „Biserica în ansamblu este foarte frumoasă. Este ca un crin înflorit, cu coloane, cu pridvor, cu scară... Este foarte zveltă, înaltă și ușoară, parcă ar zbura... Se slujea numai sâmbăta aici, când se făceau parastase. Eu am apucat când se slujea în fiecare sâmbătă. Acum se slujește de hram, în sâmbăta lui Lazăr. Interesant este faptul că în 1943, când Mitropolitul Nicolae al Rostovului s-a refugiat în România împreună cu părintele Ioan Kulâghin, cel care a adus binecuvântarea Rugăciunii inimii la Mănăstirea Antim, aveau binecuvântare de la patriarh să slujească în această biserică. Ei slujeau sâmbăta și duminica în această biserică. Avem mărturii că aici aveau voie să slujească în limba rusă. Au slujit aici până în 31 ianuarie 1945, când a murit Mitropolitul Nicolae al Rostovului, fiind înmormântat alături.”
Pământ cu oseminte sfinte
Imediat ce am coborât aceleași trepte, în dreapta am putut vedea chiar locul în care a odihnit pentru o vreme trupul acestui mare stareț sfânt. „Osemintele Cuviosului Gheorghe se află în osuarul din demisol, însă sunt amestecate cu ale celorlalți monahi din diferite vremuri. Noi am găsit capul Cuviosului Gheorghe în osuar. Pe cap parcă scria... «Ieroschimonah Gheorghe» și anul decesului. După aceasta ne-am orientat. Cu greu l-am găsit. Numai pe vremea Sfântului Calinic erau în jur de 300 de monahi. În pomelnic sunt cam 1.500 de monahi până în prezent, poate și mai mult. Avem pomelnicul tuturor”, a adăugat călugărul cernican.
Deși venise doar cu doi ucenici, în doar trei ani Cuviosul Gheorghe a strâns în juru-i 103 monahi. El ne-a lăsat și o diată, un testament, în care sfătuiește ca starețul întotdeauna să fie ales de obște și numit de arhiereu. În locul mormântului Cuviosului Gheorghe se află acum cel al unuia dintre mitropoliții primați ai României. „Aici este cavoul Înaltpreasfințitului Nifon, Mitropolitul primat al României, despre care ucenicul Sfântului Calinic, arhimandritul Anastasie Baldovin, amintește că a venit să se spovedească la Sfântul Calinic, iar după ce a plecat, Sfântul Calinic i-a spus ucenicului: «Fătul meu, să știi că Mitropolitul Nifon mi-a spus tot! La șapte ani, când voi fi eu dezgropat din mormânt, Nifon va intra în mormânt». Și într-adevăr, Sfântul Calinic a murit la 11 aprilie 1868, iar mitropolitul la 5 mai 1875. S-a întâmplat întocmai această prorocie”, ne-a declarat părintele gazdă.
„Lumea nu are decât o singură justificare - Învierea!”
Râvna acestor adevărați piloni ai monahismului străbun a rodit însutit, iar unul dintre multele exemple vii este chiar acest călugăr cu minte sprintenă și suflet cald care ne însoțește pretutindeni printre sutele de cruci ce pomenesc numele unor monahi simpli sau străluciți arhierei, mari profesori, jurnaliști, preoți întemnițați, teologi, pictori, poeți sau demnitari.
„Doamne, odihnește cu drepții pe adormitul robul tău, cu tot neamul său cel adormit”, spune încet părintele, aprinzând câte o lumânare la multe morminte despre care ne vorbește. „Este un cimitir vechi, bogat în vegetație... Aici se află mormântul lui Iorgu Cosma. Iorgu Cosma a fost un erou în Războiul de Independență din 1877, care s-a călugărit după război la Mănăstirea Ciolanu din Buzău și a devenit monahul Gherasim. Interesant este că în 1902, când s-au împlinit 25 de ani de la victoria din 1877, a participat la manifestările din București, iar a doua zi a murit, pentru că, neavând loc în azilul de bătrâni, a dormit jos pe ciment, iar a doua zi l-au găsit mort. Înmormântarea lui s-a făcut cu onoruri militare. Noi deținem o fotografie a lui de la manifestarea din 1902, când mergea în frunte, îmbrăcat în călugăr, cu cruce și cu pieptul plin de decorații, și trecea prin fața tribunei unde era regele. L-au ales să conducă manifestația de împlinire a 25 de ani de la victoria împotriva armatei otomane”, ne-a declarat părintele Ignatie.
Nu puține sunt aleile acestei „pajiști a înveșnicirii”: aleea ctitorilor, a arhiereilor, a basarabenilor... Ghidul nostru, el însuși poet, ne vorbește cu mult patos și lux de amănunte despre marii creatori de versuri trecuți deja la Domnul: „Aici este înmormântat poetul Daniel Turcea, unul dintre cei mai mari poeți într-adevăr ortodocși, cel care a spus: «Lumea nu are decât o singură justificare - Învierea!» Tot el a spus: «Știu, vom muri, dar câtă splendoare!», un cuvânt care a fost elogiat de părintele Benedict și de părintele Stăniloae. El a fost fiul duhovnicesc al părintelui Sofian. A murit în 28 martie 1979, iar la 25 martie, de Buna Vestire, a fost împărtășit, înainte de a muri, de către părintele Sofian. Părintele Sofian nici nu s-a mai dezbrăcat de veșminte. A mers direct la el la spital și l-a împărtășit, povestește sora lui în biografia sa. Este unul dintre cei mai mari sfinți. E ca un frate...”, a adăugat părintele.
Cum toți cei vii sunt frații noștri, la fel și cei plecați deja la Tatăl nostru cel Ceresc. Cei ce-au fost prohodiți aici sunt însă vegheați de multa rugăciune a fraților rămași să lupte, de liniște și har dumnezeiesc.
