Justinian, călugărul solitar din pustia Ciupercenilor

Am vizitat recent un monah care se nevoiește solitar în pustia de la marginea satului teleormănean Ciuperceni, într-o ascultare care i s-a dat și care, neîndoios, este rugăciune. Cuvioșia sa a deschis ochii inimii și a văzut ce există acolo, dintotdeauna, o chemare care trebuie împlinită. El merge spre iubire pe calea ascultării, înțelegând că nu contează ce i s-a spus să împlinească, că orice ascultare trebuie împlinită cu smerenie, răbdare și rugăciune. Numele lui este Justinian Oprina. Iar modelul lui de ascultare este Maica Domnului, care i-a vorbit atunci când se îndoia cel mai mult de sine.

Am fi trecut probabil mai departe ne­știutori de exis­tența sa, dacă Prea­sfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, nu ne-ar fi sugerat prin colaboratorii Preasfinției Sale să-l vizităm și pe părintele de la Ciuperceni. Și am fi regretat amarnic dacă nu am fi făcut-o. Căci neîntâlnindu-l am fi rămas mai săraci duhovnicește decât suntem. Și cine știe dacă nu chiar mai rătăciți și smintiți în prezentul nostru eratic. Cunoscându-l însă, ne-am îmbogățit. Am coborât în inimă și, scormonind, cum nu o mai făcuserăm de multă vreme, am descoperit acolo strălucirea lacrimii pe care, ștergând-o de atâtea ori cu mâneca, crezuserăm că astfel îndepărtăm și petele din suflet. Apoi cuvintele pe care nu le putuserăm rosti niciodată, durerea neostoită, timpul pierdut, care nu ne-a mai brăzdat speranța, și toate bucuriile și iubirile pe care nu le-am mărturisit, din teamă sau rușine, de foarte multă vreme, s-ar fi pierdut și ele.

O istorie tumultuoasă

Părintele Justinian Oprina este starețul Mănăstirii „Sfântul Mucenic Ioan Valahul”, din Episcopia Alexandriei și Teleormanului, comuna Ciuperceni, satul Poiana, județul Teleorman. De loc este din comuna Salcia, județul Prahova. Are 42 de ani și este monah de 22. Mai întâi a fost frate la Mănăstirea Jercălăi, după care a mers la Școala de cântăreți bisericești, apoi la seminar. În 2003, când era elev la Școala de cântăreți bisericești, Înaltpreasfințitul Varsanufie, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, pe vremea aceea, l-a oprit la Mănăstirea Radu Vodă din Capitală, unde a fost și tuns în monahism. În 2008, a venit în Episcopia Alexandriei și Teleormanului, la Mănăstirea „Sfântul Ioan Rusul”-Adămești. La Ciuperceni s-a stabilit în 2018, cu ascultare din partea părintelui stareț al acestei mănăstiri, Fanurie Beldiman, și cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Galaction. Aici se află biserica fostului sat, aflată astăzi în condiții de degradare. Așe­zarea a fost strămutată „din cauza marelui zăpor de la 1942, când cea mai mare parte din sat a fost inundată de Dunăre”, ne mărtu­risește părintele. Oamenii au plecat la 2 kilometri mai departe de fluviu, iar în 1975 satul a fost mutat în întregime. A rămas pe loc doar biserica. În același an s-a săvârșit și ultima Sfântă Liturghie în ea. Unii spun că însuși Ceaușescu, aflat în vizită în zonă, ar fi cerut să fie dată jos crucea de pe sfântul lăcaș. Nefiind funcțională, oameni fără Dumnezeu au furat ușile și ferestrele. Dar cei care au vandalizat biserica au sfârșit tragic. Unii s-au înecat, alții au fost trăsniți de fulger sau au murit în condiții nelămurite.

La 8 mai 2019, în jurul bisericii s-a înființat mănăstirea de călugări cu hramul „Sfântul Mucenic Ioan Valahul”. Sfântul lăcaș datează din 1880 și este urmașul unei biserici-bordei din lemn, care a avut hramul „Sfântul Mucenic Dimitrie”, ridicată pe locul în care se face acum cercetare arheologică și care a scos la iveală cruci vechi, pe care sunt inscripționate anii 1801 sau 1808, monede, cuie și lanțuri, piciorul Sfintei Mese, Sfântul Altar, chiar și o posibilă groapă comună, cu multe oase umane, și alte dovezi care probează existența unei biserici îngropate și a unui cimitir. Părintele Justinian a aflat că pe la 1820-1822, când Iancu Jianu i-a gonit pe turci din Turnu Măgurele, aceștia ar fi incendiat biserica. Iancu i-ar fi ajuns din urmă și i-ar fi bătut la Nicopole. Biserica fusese săpată în pământ, pentru că la acea vreme satul se afla pe teritoriul fostei raiale turcești Turnu Măgurele, motiv pentru care creștinii nu aveau voie să ridice biserică mai înaltă decât statura unui călăreț.

„Rugăciunea mă ține viu”

„Când am sosit, aici era junglă! Am curățat locul și acum totul arată altfel. Săvârșesc cele trebuitoare călugărului la chilie. Să fii singur într-o astfel de pustie, nici nu știu ce să spun despre aceasta. Mă plângeam cândva unei persoane, spunându-i că nu îmi place clima, zona, eu fiind născut la munte. Dar domnia sa îmi zice: «Lasă, părinte, că și asta este o sihăstrie la câmpie!». Și lucrul acesta mi-a plăcut foarte mult. De atunci am rămas cu bucuria înțelegerii că locul acesta nu este atât de părăsit. Un pic dureros este că trec oameni prin poarta noastră și nu intră. De aceea, rugăciunea este singura care mă ține viu, treaz, puternic, împlinit, și asta pentru că am o relație permanentă cu Dumnezeu. De aceea nu simt singurătatea. Fiind cu Dumnezeu și cu sfinții, pot să mă gândesc și la ceilalți. Cunosc problemele din lume și mă rog pentru cei care îmi vorbesc, chiar și online. Așa că nu e timp de plictiseală sau de singurătate. Trăiesc până la urmă în comuniune cu toți. Și rugăciunea asta face: mă ține în contact cu Dumnezeu și cu semenii. Fiind într-o relație cu cineva, nu mai sunt singur niciodată. Cel mai mult contează însă ascultarea. Mă bucur că am fost trimis aici cu ascultare! Și dacă împlinesc ascultarea și-i simt gustul, dobândesc și patosul «nebunesc» pentru ea! Îmi place și simt ce îmi dă ea! Am fost trimis să fac ceea ce fac, asta fac, și asta mă împlinește! Acum avem aici o cercetare arheologică preventivă, pentru că ne aflăm în aria de protecție a unui sit arheologic. De patru ani ne luptăm să obținem planul urbanistic zonal, deși am obținut avizul pentru acesta. S-a greșit certificatul de urbanism de către Primărie, dar avem o problemă cu Direcția agricolă a județului. Dacă răspunsul acesteia este pozitiv, Primăria ne va elibera respectivul plan, urmând după aceea să depunem documentația pentru autorizația de construcție. Prima lucrare care va fi demarată este renovarea bisericii”, ne spune părintele stareț Justinian.

Vocea Maicii Domnului

Ploua mărunt, lin, ca o tânguire, peste scheletele despământite, peste terenul scormonit de arheologi, golindu-ne de cuvinte. Simțeam în inima noastră un fel de împunsătură de lance. Nici nu știam ce să mai facem, ce să mai întrebăm.

„Când mi-a spus părintele stareț că am trei locuri din care să aleg unul în care să mă așez cu ascultarea, ne trezește părintele Justinian din reverie, am cerut să le văd pe toate și după aceea să mă hotărăsc. Când am venit aici și părintele mi-a arătat de departe biserica, am zis să întoarcem mașina. Nu se putea intra spre biserică! Cu greu m-am lăsat convins să străbat pădurea de bălării din cale. Așa de sălbatic era locul! Și când am văzut în biserică grinzile căzute, bălăriile și copacii crescuți peste tot, am vrut să fug, indiferent de consecințe. Dar, în momentul acela, m-a dezarmat o voce lăuntrică. O voce de femeie duioasă, care venea parcă din Altar și care striga după ajutor: «Nu pleca! Ia-mă pe mine în ajutor. Mă îngrijesc eu de locul acesta!»”, ne mărturisește părintele cu lacrimi în ochi. „Era Maica Domnului, împreună cu doi tineri soldați... De fiecare dată când am avut această viziune, ea era însoțită de doi sfinți militari: Sfântul Gheorghe și Sfântul Ioan Valahul. Atunci am înțeles că este vorba despre lucrarea lui Dumnezeu. Și asta s-a văzut după aceea. De câte ori ne-a fost greu, m-am gândit numai la clipa aceea. Și am văzut că atunci când căutam ajutor, Dumnezeu trimitea oameni la mine care mă sprijineau. De aceea mă simt și foarte răsfățat. Mi-a zis odată maica stareță de la Ghighiu, care venise aici cu ajutoare: «Uite, noi plecăm în lume și tu rămâi tot singur!». Și am rugat-o să spună tuturor că sunt cel mai fericit și mai răsfățat călugăr! Nu-i nimeni mai fericit și mai răsfățat ca mine, pentru că văd cum Dumnezeu lucrează. Numai El lucrează aici! Pentru curentul electric ne trebuiau 4 miliarde de lei vechi, pentru a-l aduce de la 1.000 de metri distanță. Directorul unei firme din Alexandria, care a executat lucrarea, a venit la noi în 2019, de Crăciun, și mi-a spus că fac și ei o donație de 5.000 de lei. «Când eram copil, mi-a mărturisit acesta, treceam pe drumul ăsta mergând să dau examen la Turnu Măgurele, la liceu, să mă fac electrician. Am trecut pe lângă biserică și m-am rugat la Dumnezeu să iau examenul. Și, din peste 60 de copii, am fost singurul care a reușit. Atunci I-am promis că dacă mă ajută, cândva, dacă o să ajung om mare, o să mă întorc și o să sprijin și eu Biserica!». Și așa a venit după 40 de ani și ne-a rezolvat totul”, ne spune părintele stareț.

Ceva-ul care s-a concretizat

Tăceam doar și ascultam. Un alt chip al neputinței. Ar fi trebuit poate să facem altceva. Să-l fi descusut pe părintele despre ispite, încercări, deziluzii ori înfrângeri. Intuind impasul în care ne aflam, cuvioșia sa a continuat spunându-ne: „Cel mai greu aici este când uiți de Dumnezeu. Iar cel mai frumos este că mă nevoiesc în acest loc cu ascultare. Prin ascultare s-a împlinit chemarea lăuntrică pe care am simțit-o când am hotărât să plec la mănăstire. Clipa în care ceva m-a chemat către ceva, despre care nu știam prea multe și, la un moment dat, acel ceva s-a concretizat. Iar ascultarea față de Dumnezeu, Care m-a chemat la călugărie, și față de stareț, care m-a adus aici, față de ceilalți cu care mă aflu în comuniune, este desăvârșire. Este răspunsul la acea chemare care a prins contur, am înțeles-o și o trăiesc”, ne spune părintele Justinian.

L-am întrebat apoi cine îi gătește. „Eu îmi gătesc, ne-a răspuns. Și de spălat îmi spăl singur. La început la copaie, acum am reușit să-mi pun un hidrofor și să-mi montez o mașină de spălat și este foarte bine. Nu îmi este greu niciodată, pentru că vremea trece, numai timp să fie! Muncesc permanent. Acum am făcut un gard pentru că am mai cumpărat un teren. Am de sădit vreo mie și ceva de salcâmi... Prezentul este așa cum îl prezintă societatea. E greu să mai găsești oameni. Lumea este multă, dar oameni sunt puțini! Aici, dacă trece cineva pe drum, rar dacă salută. Nici nu-i interesează dacă exist. Și cred că la fel este și lumea. Omul ăsta modern parcă a scăpat din lanț, ca un câine. Asimilează toată mizeria, tot gunoiul. Rămâne însă acea categorie de oameni, indiferent de confesiune, credincioși sănătoși la minte, la suflet, care sunt florile din grădina lui Dumnezeu. Noi, slujitorii altarelor, rămânem cu durerea, dar și cu grija față și de ceilalți, pentru că, odată ce ești în relație cu Dumnezeu, totdeauna te doare și de celălalt. Și-ți dorești ca și el să vadă frumusețile pe care tu le descoperi la Dumnezeu. Dar toate cu răbdare și la timpul lor. Nu poți să schimbi omul, oricât i-ai vorbi, oricât l-ai catehiza. Până când nu-și dă singur seama, nu poți decât să te rogi pentru el și, cum zicea, cred, fostul Patriarh al Serbiei, Pavel: «Nu vorbi nimănui despre Dumnezeu dacă nu te întreabă. Tu fă așa ca toți să te întrebe!»”, ne mai mărturisește părintele Justinian.

Ne-am despărțit tăcând. Așa cum își duce cuvioșia sa crucea. Pentru că tăcerea, mai mult decât orice, face omul să fie mai mult om doar prin lucrurile pe care le tace, nu prin cele pe care le zice, cum spunea Albert Camus. La revedere, așadar, părinte Justinian, care ai învățat să iei totul de la început, neuitând că primul cuvânt rămâne bucuria...