Locul unde prin rugăciune Îl cunoşti pe Dumnezeu

Rugăciunea, nu numai prin cuvântul lăuntric, ci și prin jertfă și fapte, Îl conștientizează pe Dumnezeu. Dar mai întâi trebuie ca El să ne afle, să-Și întoarcă privirea spre noi, descoperindu-ne drept căutători ai mântuirii. În această delicată lucrare trebuie să zăbovim, având cele ale traiului la dispoziție, pentru ca rugăciunea să devină rai. Faptele noastre, aparent mărunte, se vor adăuga cuvântului interior. În această paradigmatică înțelegere a existenței creștine se așază rugăciunea și în mica parohie Moșteni, din Protopopiatul Turnu Măgurele, Episcopia Alexandriei și Teleormanului.

Comunitatea din Moșteni, așezată în sudul țării, între localitățile Furculești și Voievoda, apare încă de la început sub acest nume, luat de la o familie cu stare, pe nume Moșteanu, ai cărei membri erau buni creștini și râvnitori către cele sfinte. Biserica parohială are hramul „Adormirea Maicii Domnului”, și a fost ridicată între anii 1884 şi 1897, pe cheltuiala enoriașilor și a lui Ion Furculescu, din satul vecin Furculești, om cu stare și credincios. Sfântul lăcaş a fost sfințit în 1903, de către Episcopul Iosif Gheorghian. Eroii satului, căzuți pe câmpurile de luptă ale celor două războaie mondiale, sunt cinstiți printr-un monument amplasat în centrul localității. Această parohie mică, măcinată de bătrânețe și sărăcie, continuă să rămână în practica și în adevărul rugăciunii, sperând în izbânda mântuirii.

O comunitate apropiată de Biserică

Părintele paroh Cristian Alexandru Turiac, care slujește la Moșteni din 2019, ne mărtu­risește: „Comunitatea noastră, deși mică, este caldă, cu oameni primitori, liniștiți, cu frică de Dumnezeu și apropiați de Biserică. Ea numără aproximativ 80 de familii. Din nefericire, aproape toate sunt îmbătrânite. La școală mai sunt doar patru copii. Anul acesta nu am săvârșit nici o cununie și nici un botez. Am avut în schimb 13 înmormântări, șapte case din sat rămânând în întregime goale. Cu toate acestea, am reușit, cu resurse proprii, să reparăm sfântul lăcaş, executând lucrări la tencuială și la pardoseală, și să recondiționăm părțile deteriorate din catapeteasmă. Toate lucrările s-au realizat datorită rugăciunii. Ele reprezintă răspunsul lui Dumnezeu la cererile credincioșilor noștri. Deși plecaserăm la drum cu un buget foarte mic, de multe ori întâmpinând greutăți în realizarea unor lucruri pe care ni le propuseserăm, ca prin minune, ele se descopereau a fi până la urmă realizabile, chiar foarte ușor! La pictură nu am intervenit, fiind de la 1947, când a fost refăcută cea originală. În anul 2000 însă a fost curățată. Specific acestei parohii este dragostea oamenilor, dar și dorința și bucuria lor de a veni spre Dumnezeu, de a se apropia de tot ceea ce este sfânt, și de a se lăsa descoperiți de El. Prin rugăciune omul vorbește cu divinitatea, își deschide sufletul către dumnezeire, o altfel de definire a ceea ce înseamnă puterea lui de a se apropia de Creator”, ne mărturisește părintele paroh Turiac.

La Moșteni, deși puțini și în vârstă, credin­cioșii vin la biserică, iar cei care nu ajung, din diferite motive, suferințe fizice, bătrânețe, sunt vizitați acasă de preotul paroh. „Nu de puține ori îi găsesc ascultând Radio TRINITAS, sau urmărind emisiunile TRINITAS TV. Majoritatea dintre ei citesc din cărțile de rugăciuni, semn că aceștia se roagă și că nu se țin departe de cele sfinte”, ne mai spune părintele paroh.

Arma nesofisticată care te sfințește

Privim și ne închinăm cu bucurie și smerenie în biserica veche, impresionați, ca și părintele Turiac, de pictura luminoasă, dar atât de vie și mărturisitoare, care deservește o comunitate săracă și îmbătrânită, ai cărei membri înțeleg însă că rugăciunea înseamnă viață și jertfă. „Cu ajutorul unor enoriași am reușit ca anual să dăruim pachete cu alimente, îmbrăcăminte și ceea ce am mai putut aduna și noi oamenilor cu nevoi speciale din comunitatea noastră, adecvat ne­cesităților fiecărei persoane în parte. Avem, de pildă, o familie de copii al căror tată a decedat, pe care îi sprijinim în mod special. La începerea anului școlar, le-am dăruit ceea ce aveau nevoie pentru a putea urma în condiții normale cursurile. Comunitatea le-a oferit chiar și o mașină de spălat, cuptor electric de gătit și alte bunuri de strictă necesitate”, ne mai spune părintele Turiac. Pentru că este și apicultor, l-am întrebat dacă există asemănări între stupul de albine și comunitatea pe care o păstorește. „A, da, ne-a răspuns acesta. Îndrăznesc chiar să asemăn parohia cu un roi de albine! Nu pot să nu remarc o primă asemănare, care se referă la disciplină și buna rânduială. În stup există un lanț al celor ce trebuie făcute în timpul vieții scurte a unei albine lucrătoare, de maximum o lună, care se aseamănă cu cele ce se petrec într-o comunitate creștină, în care toate sunt bine și atent rânduite de către preot și enoriași. Nu poate rămâne nimic la voia întâmplării, doar pentru că așa ar vrea unul sau altul dintre noi. Ca produs, albinele oferă miere, adică hrană pentru trup, în timp ce Biserica dăruiește cele de folos sufletului. Deși viitorul comunității noastre pare în acest moment incert, nădăjduiesc, sunt convins chiar, că doar rugăciunea o va salva. Așa cum tot ea va salva și lumea!”, ne mai spune părintele Cristian Alexandru Turiac.

Să conștientizăm, deci, că posedăm această armă - rugăciunea, cea „nesofisticată, cum o nu­mea Mitropolitul Bartolomeu Anania, fără pretenții, fără sfințenie, care însă te sfințește prin sfințenia ei, prin care simți că nu ești singur, prin care simți că te însoțește în boală, că-ți întinde o mână. Este suficient ca tu să fii receptiv”.