Lucina, un cătun aflat la vreo 7 kilometri de comuna suceveană Moldova-Suliţa, e un colţ de rai pe care, dacă ai apucat să-l baţi cu piciorul, nu-l uiţi o viaţă. E locul în care cresc liberi singurii cai pursânge româneşti, huţulii. Şi tot aici, vârfurile Bucovinei şi ale Maramureşului îşi dau mâna pe poteci numai de localnici ştiute, scurtând distanţele pe care geografia ni le oferă pe hartă.
Ca să ajungi la Lucina să vezi celebra herghelie de cai huţuli, ai nevoie de încălţări rezistente, nervi de fier şi un mijloc de transport pe măsură. Dinspre Vatra Dornei, cotind spre Maramureş, prin Cârlibaba şi apoi spre Izvoarele Sucevei, distanţa de 40 de kilometri se parcurge anevoios. Deşi pietruit, drumul e plin de gropi, astfel că nu poţi merge cu mai mult de 20 de km pe oră. În plus, şerpuieşte prin inima munţilor, prin mijlocul unor frumuseţi cum numai natura neîntinată de mâna omului poate oferi, prin locuri aproape pustii, în care ai senzaţia că norii grei de ploaie pot fi atinşi cu mâna.
Pe traseu, am întâlnit doar două dacii papuc (în trei ore!) şi câţiva copii într-un mic sătuc, miraţi că mai trece cineva şi prin faţa casei lor. Odată ajunşi la Izvoarele Sucevei, lucrurile încep să semene cu ceea ce ştiam că înseamnă satele bucovinene: case mari, falnice, aşezate în mijlocul pajiştilor parcă pieptănate, fân pus la uscat peste tot şi oameni mulţi pe uliţe.
Încă 10 km şi ajungem la Moldova-Suliţa, destinaţia noastră, după un alte slalomuri printre gropi. Cotim la dreapta, spre Lucina, împreună cu moş Vasile, un localnic vesel, care ne-a orientat spre herghelie. În câteva minute, ne-a informat că drumul este bun (ce-nseamnă bun pentru oamenii locului aveam să aflăm câteva minute mai încolo…), că s-a făcut cu fonduri Sapard, chiar dacă s-a furat mult. „Chiar eu am cumpărat nişte materiale de la muncitorii ăia“, ne-a explicat, senin, omul.
Într-adevăr, drumul spre Lucina era mai bun decât cel pe care venisem, însă asflatul, deşi turnat cu doar cinci ani în urmă, nu mai lăsase nici o urmă. Apa a mâncat terasamentul, scoţând la iveală pietrişul turnat în straturi. Mai târziu, aveam să aflăm că, de fapt, piatra fusese baza acestui drum, că cei care l-au construit au turnat pe deasupra doar o fâşie de smoală, ce semăna cu asfaltul.
Lucina, o istorie de 152 de ani
Am poposit la grajdurile hergheliei la ceasul amiezii, când armăsarii erau ţesălaţi şi curăţaţi. Andron, un tânăr de 21 de ani, îngrijitor la unul dintre grajduri, ne-a rugat să „îngăduim“ niţeluş cu fotografiile, să-i facă frumoşi pe toţi. Nimerisem la grajdul cu armăsari şi ponei de montă.
Istoria Lucinei, pe scurt, ne-a spus-o Andron, în timpul ţesălatului.
Herghelia e cea mai veche din ţară şi unica din Europa în care există calul huţul, singura rasa românească care s-a păstrat până în zilele noastre.
Primul grajd a fost înfiinţat de un colonel neamţ, Martin von Hermann, la 1856. Bătrânii satelor din jur au povestea lor despre calul huţul: cum că acesta creştea în sălbăticie, pe plaiurile de pe creste, până l-au domolit oamenii, l-au domesticit şi l-au transformat în cel mai apropiat tovarăş. De altfel, şi astăzi, în gospodăriile localnicilor din zonă, cresc câte doi-trei cai huţuli, foarte rezistenţi şi foarte adaptabili. „Dacă laşi un cal huţul pe un vârf de munte, cât ar fi de frig, el rezistă. Are un păr gros, care îi ţine de cald şi îşi caută singur hrană“, explică Andron cum stau lucrurile cu aceşti cai.
Caii huţuli, menţionaţi de la 1606
La Lucina, cresc în jur de 600 de cai, sub supravegherea a 40 de îngrijitori. Herghelia se află în administraţia Regiei Naţionale a Pădurilor - Direcţia Silvică Suceava, iar caii participă la concursuri şi festivaluri de profil, în ţară şi în străinătate, fiind apreciaţi pentru ţinuta şi agerimea lor. „Fiecare cal a primit numele unui vârf de munte sau de pădure: Găman, Molid, Prislop, Ouşor, Pietrosu, Hrobi. Numele tatălui îl moştenesc mânjii“, precizează Andron.
Pajiştile, fânaţurile şi pădurile hergheliei, pe care caii pot zburda în voie, însumează 2.700 de hectare, lărgime pe care numai plaiurile de munte o pot oferi. Turiştii apar numai în iulie şi în august, singurele luni din an în care localnicii cunosc puterea soarelui. „La noi, aici, e iarnă 10 luni şi restul frig“, glumeşte Andron.
Caii huţuli fac parte din singura rasă autohtonă păstrată până în zilele noastre. După cum spun documentele vechi, pentru prima oară au fost pomeniţi în lucrarea „Hippica“, pe la 1606, iar denumirea rasei provine de la populaţia huţulă, de origine ucraineană, care trăieşte în satele izolate din această parte de ţară.
Huţulii pot fi recunoscuţi uşor, după dunga neagră trasată, parcă, cu un creion, de la coamă până la coadă şi după crucea măgarului, de pe spate. Cea mai accentuată linie o au huţulii din linia Pietrosu. De prin anii ’80, la herghelia de la Lucina cresc şi ponei, destinaţi agrementului.
Cel mai longeviv cal al hergheliei a trăit un sfert de veac, iar cei mai în vârstă armăsari pe care îi are acum Andron în grijă au vârsta lui: 21 de ani. În fiecare an, în herghelie se nasc 55-56 de mânji, care primesc numele tatălui. Multe dintre exemplare sunt vândute peste hotare, cei mai interesaţi de această rasă fiind ungurii.
Altădată, la Lucina
Cândva, în zona hergheliei, se formase chiar o mică aşezare. Îngrijitorii de cai îşi aduseseră şi familiile, copiii mergeau la şcoală, în Moldova-Suliţa, exista un motel, case, dispensar şi cantină pentru muncitori. „După Revoluţie, s-a stricat totul. Dac-ar veni un patron să investească bani în nişte pensiuni, ar fi foarte bine. Ar veni mulţi turişti“, crede tânărul.
Drumul ar fi prima prioritate, fiindcă e într-o stare deplorabilă. „Bani au fost, de la Sapard“, ne spune Andron, „dar i-a păpat cineva. Au turnat trei ture de piatră şi-a patra tură au turnat cam cât e degetul de gros un fel de păcură, de smoală. Cum să ţină drumul ăsta?“.
Huţanii, un neam tare ciudat
În satele de munte din jurul Lucinei, mai ales în cele mai izolate, trăiesc huţulii sau huţanii, cum li se mai spune pe-aici. Sunt un neam de ucraineni care vorbesc o limbă stricată, un dialect combinat între rusă, ucraineană şi română. „Ei nu vorbesc nici un fel de limbă, nici rusă, nici ucraineană, nici română adevărată. E un fel de amestec din mai multe limbi“, ne spune Andron.
La şcoală, copiii învaţă limba ucraineană. De altfel, atunci când merg în clasa I, copiii de huţani nu ştiu să vorbească româneşte legat, că acasă n-au învăţat aşa ceva. Până şi plăcuţele de la intrarea în localităţi sunt marcate bilingv, în română şi ucraineană.
100 de litri de lapte, ca să plăteşti un muncitor cu ziua
În Moldova-Suliţa, ca şi în celelalte cătune de prin apropiere, traiul e greu, cu mult mai greu decât ne-am putea imagina. Cei mai mulţi dintre oamenii în putere au luat calea străinătăţii, în special spre Italia, ca mai peste tot în România. Au rămas acasă doar bătrânii şi tinerii care au mai prins vreun serviciu pe undeva. E greu şi cu aprovizionarea, care se face de două-trei ori pe lună, de la Câmpulung Moldovenesc, oraşul cel mai apropiat, la 40 de km distanţă.
Vitele constituie cea mai consistentă sursă de venit într-o gospodărie. Cu toate acestea, cei care colectează laptele îşi bat joc de munca oamenilor. Un litru de lapte, un lapte gustos, adevărat, ecologic, e cumpărat de la crescătorii de vite cu 50 de bani litrul. O sumă infimă pentru câtă muncă e necesară în creşterea acestor animale. „Tata are 20 de vaci. Eu am stat şi-am socotit: ca să plăteşti un muncitor într-o zi, costă 50 de lei. Ei, pentru asta, treââ să vinzi 100 de litri de lapte… E foarte greu“, spune Andron.
Oamenii n-au parte de bogăţia legumelor sau cerealelor de la câmpie, pentru că pe-aici, din cauza frigului şi-a ploilor, singurul care creşte din belşug e cartoful. În rest, totul se cumpără. Se cresc şi porci în zonă, că, vorba lui Andron, „fără porci, ce să faci, mori de foame“. Fiecare familie sacrifică cam câte 3 grăsuni pe an şi alţi 5-6 viţei. Carnea e preparată în afumători special amenajate, iar slănina e la mare căutare.
Andron, un „haiduc“ modern
Povestea lui Andron pare desprinsă din filmele vechi, cu haiduci. Deşi are numai 21 de ani, viaţa aspră, de la munte, l-a maturizat devreme. De la 7 ani a muncit ca cioban, la o stână, după aceea s-a muncit cu vacile, a lucrat ca zilier în pădure, unde şi-a rupt picioarele, în timp ce trăgeau un copac, şi apoi, ca zilier la herghelie, apoi iarăşi la pădure şi, de 5 luni, e angajat cu acte în regulă la Lucina, să îngrijească armăsarii de montă. „Am fost năcăjit de mic. Eram la o stână în Lucina, cu 700 de oi şi n-apucam să mai dorm. Toată ziua eram cu oile. Aveam un comanac (n.r. - fes) roşu şi numai ăsta se vedea dintre câini. Şi-aşa am fost de năcăjit cu animalele astea, c-acuma numai vreau să văd vacile şi oile“, povesteşte flăcăul.
Ce face acum îi place, i-s dragi caii, i-a învăţat pe toţi, le ştie năravurile. Ştie când sunt bolnavi sau când sunt neliniştiţi. Când îi vine rândul la lucru, are de îndeplinit norma de călărie, câte cinci cai pe zi . „Eu m-am născut între cai şi mi-s dragi. Am trei acasă. E greu cu ei la început, până se acomodează, ca şi cu omul. Îi scot afară, la călărie, de câte ori sunt de serviciu. C-aşa e norma la noi, câte 5 cai pe zi. Că treâ să se dezmorţească, să fie în formă, să-şi mişte muşchii. Fiindcă armăsarii ăştia nu merg la păscut, stau numai în grajd“, explică Andron.
Viaţa la herghelie e aventuroasă. Se întâmplă, câteodată, să mai fugă câte o iapă, în timp ce e scoasă la păscut. Şi-atunci să te ţii. Îngrijitorii se urcă pe cai şi o urmăresc. Ultima păţanie l-a dus pe Andron şi pe tovarăşii de muncă, călare, până aproape de Ceremuş, în Ucraina, căci zona Lucinei e aproape de graniţă.
„Gura de rai“ de la Lucina
„Faine zonele astea noastre. Am zis că joc la Loto şi cumpăr tot pe-aici“, spune Andron râzând, în timp ce urcăm pe coasta Chiţcăului, să vedem caii scoşi la păscut. Într-adevăr, ce ţi-e dat să vezi pe aceste plaiuri încântă ochiul şi sufletul. Vârfuri domoale căptuşite cu iarbă de un verde cum n-ai să vezi vreodată la câmpie, păduri uriaşe de brazi, vite la păscut agăţate parcă de linia orizontului. Când nu e ceaţă, cum am prins noi, se vede Ineul, plin de zăpadă şi alte câte vârfuri de prin Munţii Maramureşului.
Pădurile pline de vânat au parte, totuşi, şi de tratamente mai puţin plăcute şi mai ales legale, pentru că braconajul e frecvent în zonă. Braconierii vin cu jeep-ul, pe drumuri de munte, străbătând direct dinspre Maramureş, aşa că zgomotul gloanţelor a devenit o obişnuinţă pentru cei care ies cu caii la păscut. „Uitaţi urmele de jeep“, ne arată Andron pe drumul pe care urcăm, chiar lângă intrarea în pădure, prin locuri prin care nici un turist sau localnic n-ar reuşi să ajungă cu maşina personală. Se vânează cerbi, ciute şi porci mistreţi, aceştia din urmă fiind foarte întâlniţi.
Sus, pe creste
Am urcat spre vârful muntelui, unde erau caii, cam vreo două ore. După un drum care ne-a mărit considerabil pofta de mâncare, am ajuns să vedem celebrele iepe huţule. E o linişte adâncă. Numai ciripitul păsărilor şi şuierul vântului prin iarbă se mai aude şi, din când în când, ecoul vreunui nechezat de cal. Iepele pasc liniştite, la lărgime, iar mânjii zburdă prin jurul lor. Sunt blânde, liniştite, şi se lasă fotografiate în voie. Ne depărtăm să mai străbatem ceva distanţă, până la un alt grup de cai, cale de un kilometru distanţă, ce pasc pe altă pajişte.
Pe drum, Andron ne povesteşte ce-a auzit din bătrâni despre locurile prin care trecem. Aici a fost linia frontului care lega Bucovina de Ardeal în al Doilea Război Mondial. Se mai văd şi astăzi urmele tranşeelor, iar obuze s-au găsit o grămadă pe-aici. „Spunea cineva bătrân că erau atâţia morţi pe-aici, câte fire de iarbă“, spune băiatul.
Ceva mai încolo, pe un tăpşan ce acoperă un terasament de pământ, semn că a fost, cândva, o clădire, a existat primul grajd al hergheliei, în urmă cu un veac şi jumătate. Ruinele nu se mai văd, doar locul, însă un monument construit în inima pădurii avea să ne dea mai multe explicaţii despre originea şi începuturile crescătoriei de cai huţuli de la Lucina: herghelia a fost înfiinţată la 1856, de colonelul Martin von Hermann, iar pe la 1937, conducerea hergheliei era asigurată de un medic veterinar, Gheorghe Luţia.
▲
Atracţii turistice în zonă
Comuna Moldova-Suliţa este situată la izvoarele râului Moldova, la o distanţă de 40 km de Câmpulung Moldovenesc. Localitatea datează de la 1762, fiind înfiinţată mai întâi în vatra veche, Lucina, prin aşezarea huţulilor veniţi din ţinutul Putilei şi al Câmpulungului pe Ceremuş, fost ocol domnesc, astăzi intrat în componenţa Ucrainei. Turiştii ce ajung în zonă pot vedea aici cele mai înalte vârfuri din Obcinile Bucovinei: Hrobi (1.507 m), Lucina (1.588 m), Chiţcăul Toncii (1.430 m), culmea alungită a Muntelui Găina, cu 1.455 m, şi Glodu, din Munţii Răchitiş, cu 1.286 m. Populaţia localităţii constituie, de asemenea, o atracţie, mai ales că în zonă trăiesc huţulii, un neam cu tradiţii şi obiceiuri extrem de interesante.
Pot fi vizitate şi cele trei rezervaţii naturale existente în zonă: la dreapta pârâului Tătarca, Rezervaţia Răchitişu Mare, cu strugurele ursului, un relict glaciar, la 1,2 km de Lucina, se află Rezervaţia naturală Tinovul Găina, cu specia protejată mesteacănul pitic (relict arctic), rezervaţia geologică Cheile Lucavei, de-a lungul pârâului Lucava, cu floarea de colţ, care creşte pereţii de calcar ai stâncilor. Nu în ultimul rând, urcând pe la grajdurile de pe Camionca, vreo 4 km la drepta din drumul spre Lucina, se poate ajunge pe cel mai înalt punct de belvedere din Obcinile Bucovinei, Bâtca Tătărcii (1.549 m).
▲
Începuturile austriece ale hergheliei
Cronica Hergheliei Lucina începe practic în anul 1788, când terenul pe care se afla actuala herghelie a fost luat în arendă de Comandamentul de Remontă al Armatei Austro-Ungare, de la Domeniile Fondului Religiilor din Bucovina. În anul 1856, se înfiinţează Herghelia Lucina, având statut militar, pornind de la un efectiv modest de 2 armăsari pepinieri si 5 iepe de reproducţie. Înfiinţarea hergheliei este legată de numele colonelului austriac Martin von Herman. Din anul 1872, herghelia este părăsită de armata austriacă, iar în anul 1877, se înfiinţează, pe acelaşi amplasament, o herghelie civilă de cai huţuli.
