La ceas de sărbătorire a Nașterii Maicii Domnului, vă prezentăm Mănăstirea Cudalbi, purtând acest minunat hram și aflată în zona centrală a podişului Covurluiului, la 55 de kilometri nord de municipiul Galaţi. Mănăstirea Cudalbi, denumită inițial Gologanu, după numele moşiei acelor locuri, a fost ctitorită de mărturisitoarea Eugenia Pană, biserica fiind ridicată între 1925 şi 1933. După două decenii, mănăstirea a fost desființată, iar ctitora ei a ajuns în beciurile comuniste. Începând cu anul 1990, însă, așezământul a renăscut și, după multă muncă, arată mai frumos decât ar fi putut spera cineva în urmă cu un secol.
Eugenia Pană a avut un destin dramatic, deși nimic nu părea să prevestească asta: părinții ei aveau o moșie mare, iar ea s-a căsătorit cu un medic. Apoi, însă, a fost părăsită de soț. A rămas cu părinții și, pentru că aceștia văzuseră o luminiță pe câmp, considerând că a fost un semn divin, a construit mănăstirea, începând cu biserica, al cărei Altar să fie aşezat în acel loc. Prima stareţă a mănăstirii a fost monahia Haritina Vasiliu, care s-a îngrijit de construcţia bisericii, ridicată de meşterul Maidaluc şi sfinţită de către Episcopul Cosma Petrovici al Dunării de Jos.
În 1959, comuniştii au desfiinţat-o prin decretul de tristă amintire nr. 410. În litera acestuia, au fost închise 92 de mănăstiri, iar numărul celor care au fost siliți să părăsească viața monahală a fost de 4.750. Biserica de la Gologanu a fost închisă, maicile au fost alungate, chiliile au fost demolate, iar aşezământul a fost transformat în Întreprindere Agricolă de Stat, în care s-au depozitat cereale. Dar Eugenia Pană nu și-a predat moșia la „colectivă”. Drept urmare, a fost arestată de comuniști și aruncată în temniță, unde și-a găsit sfârșitul, trupul ei fiind azvârlit într-o groapă comună, al cărei loc a rămas necunoscut până azi.
Ca o relativă consolare, sub covorul din biserica actuală se află o trapă care duce la cripta cu sicriele în care se află rămășițele pământești ale părinților Eugeniei, Gheorghe și Maria, înmormântați de fiica lor cât încă era în libertate. Când s-a reînființat mănăstirea, coșciugele inițiale au fost descoperite într-o stare avansată de degradare, așa că au fost înlocuite. Aflăm, între altele, că și maica Cecilia, sora actualei maici stareţe, stavrofora Mariani Popa, a fost aruncată în temnițele comuniste la 19 ani. „Așa au fost timpurile…”, spune cu simplitate monahia.
În 1990, din iniţiativa Arhiepiscopului Antim Nica, mănăstirea a fost reînfiinţată, cinci din cele 60 de vieţuitoare de odinioară întorcându-se în obşte, sub ascultarea maicii Magdalena Bichir. Cu sprijinul Eparhiei Dunării de Jos şi prin străduinţele obştii de maici, au fost construite o nouă biserică, o nouă clopotniţă şi trei corpuri de chilii. În 1998, vechiul nume al mănăstirii a fost schimbat în Mănăstirea „Maicii Domnului”-Cudalbi, după numele comunei de care aparține, chiar dacă se află la câțiva kilometri buni de aceasta.
O biserică se prăbușește, alta mai frumoasă se înalță
Maica stareţă ne povestește că biserica a trebuit refăcută din temelii. „În 2003, am făcut săpături de jur împrejur, am lărgit și am lungit spațiul, vechea bisericuță rămânând în interior, dar când s-au luat schelele, ea s-a prăbușit. În 1925, când fusese ridicată, nu se folosise nici ciment, nici fier-beton. Cărămida a fost foarte bună, dar n-a rezistat timpului. Cu ce cărămidă am putut salva, am izolat toată trapeza, n-am aruncat nimic!” Pictura de acum un secol fusese realizată de un meșter italian care avea o singură mână; câteva fragmente se păstrează în perspectiva unui eventual muzeu.
Arhitectura bisericii, ștefaniană, amintește de mănăstirile din Bucovina, „datorită Înaltpreasfințitului Părinte Casian, care a venit cu arhitecți de la București și ne-a ajutat tot timpul”. De altfel, prima însemnare din Cartea de onoare aparține actualului Arhiepiscop al Dunării de Jos. Pictura bisericii actuale, superbă, ca și cea a paraclisului, a fost făcută de Ionuț și Marius, doi tineri ucenici ai bine-cunoscutului maestru Ion Moldoveanu, cel care, împreună cu soția sa, Dana, a zugrăvit multe biserici, printre care „Sfântul Gheorghe”-Nou de la kilometrul zero al Capitalei. Paraclisul a fost piatra de încercare a celor doi tineri: după ce a văzut cât de frumoasă a ieșit pictura de aici, IPS Casian a dat binecuvântarea ca și biserica mare a mănăstirii să fie realizată tot de către ei.
Vizităm pe îndelete totul, beneficiind de răbdarea monahiei și de informațiile furnizate de aceasta. Ansamblul este în mod evident binecuvântat de Dumnezeu. Nu doar biserica, nu doar corpurile de chilii, trapeza, paraclisul, clopotnița și celelalte construcții stârnesc admirația, ci tot locul - cu anexele, stupina, via, mica livadă, atelierul de veșminte preoțești aflat departe în vale - este foarte frumos. „L-am făcut frumos!”, zâmbește maica stareță cu smerenie, dar și cu bucurie, și adaugă: „Îi mulțumim lui Dumnezeu că am apucat să vedem totul terminat!”
Oleacă de vijelie iarna
Întrebăm, între altele, de utilități - curent electric, apă, gaz - și maica stareță răspunde cu umor: „Gaz, nu! Vorbiți de lucruri sfinte. Chiar să avem de toate? Păi, de ce mai suntem călugări? Îmi luam un apartament la oraș și aveam de toate!” În afară de gaz, Mănăstirea Cudalbi are însă tot ce este normal să aibă un locaș de cult în mileniul trei după Hristos, inclusiv centrală de încălzire pe curent electric, acces la internet și pagină de Facebook. „Dar am muncit pentru ele! Și am zis că nu-s pentru mine, ci ca să rămână! Să nu facem degeaba umbră pământului. Dumneavoastră aveți familie, aveți copii, dar noi ce lăsăm în urmă dacă nu un asemenea loc, care să dăinuie?”
În curând, nu doar un singur loc, căci IPS Casian le-a dat binecuvântare să înceapă o altă mănăstire la Cuca, 28 km est de Cudalbi, pe un teren donat de o doamnă din București. „Deocamdată am ieșit din pământ, am turnat placa și am început zidirea. Foarte frumoasă va ieși! Iar locul este extraordinar de frumos, e o poziție mai bună ca aici!” O întreb cum stau cu banii pentru șantier și-mi răspunde din nou cu umor: „Păi, până diseară îi batem cu ciocanul și mâine îi ducem!”
Izolată în mijlocul unui câmp, Mănăstirea Cudalbi beneficiază de o liniște de început de lume. Credincioși nu vin mulți în zilele săptămânii, dar se adună la sărbători: anul trecut, la hram, au fost peste o mie de pelerini. Cele 28 de maici (obștea fiind completată de doi preoți), plus ajutoarele lor, s-au pregătit pe îndelete, în toate cele, chiar și anul acesta când pandemia probabil o să rărească numărul participanților la hram, mai ales că, atunci când am vizitat-o, vremea tocmai era pe cale să se schimbe. Ceea ce însă nu este neapărat rău, căci a fost secetă mare, porumbul era uscat, via rodise modest și, cum spunea maica stareță: „În fiecare an ne rugăm să nu plouă la hram. Acum spunem: Măcar de-ar ploua!” Apropo de vreme, întrebăm cum este iarna aici. „Oleacă de vijelie”, zâmbește maica stareță. Apoi revine: „Oleacă mai mult…”
Departe de lumea dezlănțuită
Sala de mese, bucătăria, camera de oaspeţi, sala dedicată conferințelor preoțești, o mică terasă spre vie, cămara cu vesela de inox - totul este impecabil de curat, ordonat, simplu și în același timp elegant. Există și un lift pentru marfă, dar nu prea e folosit. După cum sunt rar folosite buteliile de gaz, căci plitele din bucătărie sunt electrice. „Să știți că facem câtă economie putem. Nouă nu ne trebuie mare lucru”, ne asigură stareța și nu ne îndoim nici o clipă de adevărul acestor cuvinte.
Curtea și împrejurimile mănăstirii sunt aproape o grădină botanică, minuțios îngrijită. Brazi argintii, brazi obișnuiți, arbuști ornamentali, gard viu, trandafiri. Pentru brazi, ca să se prindă, s-a decopertat pământul cu excavatorul și s-a adus alt pământ, mai proaspăt și mai bogat. Și tot au stat cu emoții dacă se vor prinde. S-au prins, și acum sunt falnici. Au avut și un dram de noroc: tocmai se desființa o pepinieră și au putut cumpăra brazii la prețuri mai mult decât modeste.
Maica stareță ne prezintă cu bucurie tot ce s-a făcut în curtea mănăstirii și nu se sfiește să spună că unele lucruri, de pildă piatra aleilor, au fost scumpe. „Dar nu era să le facem din chirpici!” Totul este gândit să dăinuie și să fie de folos celor care simt nevoia să se rupă câteva ceasuri de tumultul vieții cotidiene, de lumea dezlănțuită, să vină aici să se închine, să se roage și să se regăsească pe sine în fața lui Dumnezeu.
O comună care își merită mănăstirea
Comuna Cudalbi se află în Câmpia Covurlui, lângă râul Gerului, la o altitudine de 70 m deasupra nivelului mării, și se întinde pe o suprafață de 138,19 km². Conform site-ului Primăriei Cudalbi (un site excelent pus la punct!), „primul document referitor la teritoriul pe care-l ocupă așezarea este un suret (copie) de pe un ispisoc vechi, din 25 iulie 1526, al voievodului Ștefan cel Tânăr, domnul Țării Moldovei, în care se face mențiunea că «slugilor Ștefan Cudalb vornic și Ion Iusbașa Vrăghei» li s-a dat «o bocată de pământu peste Valea Gerului în curmeziș»”.
La fel de adevărat este însă că „în împrejurimile Cudalbilor existau, cu trei secole în urmă, mai multe sate foarte răsfirate și de mici dimensiuni (Mănăstirea, Troieneștii de Jos, Ciungi, Bordei, Curmezișeni, Țigănei sau Lăturișeni) ai căror locuitori afectați fiind de invaziile tătarilor s-au văzut nevoiți să se integreze noii așezări pentru a se putea apăra mult mai bine de dușmani”.
În 1843, când au fost vizitați de botanistul elvețian Charles Guébhard, Cudalbii erau cel mai mare sat din Moldova, care avea „mai mult de 800 de case ce aparțin țăranilor liberi, numiți răzeși”.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna făcea parte din plasa Zimbrul a județului Covurlui și în ea funcționau trei școli și patru biserici. În 1950, comuna a fost transferată raionului Bujor și apoi (după 1956) raionului Tecuci din regiunea Galați, pentru ca în 1968 să treacă la județul Galați. Au fost vremuri complicate inclusiv din punct de vedere teritorial-administrativ!
Localitatea este străbătută de DJ251, care o leagă spre sud de Costache Negri, Pechea, Cuza Vodă, Slobozia Conachi, Schela, Smârdan și Galați, iar spre nord de Valea Mărului, Matca și Tecuci. La Cudalbi, din acest drum se desprinde DJ253, care duce spre est la Băleni și Fârțănești.
Aici, dar și pe teritoriul altor comune, se găsesc vestigiile Valului lui Athanaric (secolele II-IV d.Hr.), sit arheologic de interes național.
Peste 97% dintre locuitori (6.319 la recensământul din 2011) sunt de etnie română și peste 95% ortodocși. Comuna are patru biserici, bibliotecă, Casa de cultură „Tache Avramescu” (un învățător celebrat în acest fel), un dispensar, 3 cabinete medicale, un dispensar sanitar, farmacii, oficiu poștal, agenții bancare, două grădinițe, două școli primare și gimnaziale, una profesională și… un liceu tehnologic! Locuitorii cultivă o suprafață agricolă având în total 13.370 de hectare, iar acoperirea GSM și de internet este de 98%.
O comună modernă, așadar, care-și merită mănăstirea din vecinătate, ambele având o istorie impresionantă.
