Neputinţă. Acesta este cuvântul la care se rezumă sentimentele care mă încearcă de fiecare dată când scriu despre cele sfinte. Cuvintele (săracele!), simple cochilii, nu pot reda întru totul bucuria sufletului omenesc în preajma acestor taine. Ţin să vă împărtăşesc aceste gânduri, pentru că ele au dat buzna peste mine, ca un nor de lăcuste înfometate, imediat ce am lăsat în urmă Mănăstirea Nămăieşti, din judeţul Argeş. Şi asta pentru că în cele câteva zile în care am fost aproape de altarul săpat în piatră, minunile trăite şi auzite acolo, oamenii pe care i-am întâlnit nu m-au făcut decât să tac, să ascult, să mă bucur.
Până să-i văd de-aproape trupul solid, încins în platoşa unei stânci, am zărit-o de departe. O cruce înălţată pe cer deasupra unei păduri de fagi. Asemenea unei cetăţi, înconjurată de ziduri înalte şi aşezată la o altitudine de 765 m, mănăstirea nu se lasă lesne descoperită. Ambele căi de acces sunt istovitoare pentru o inimă lipsită de antrenament fizic. Tocmai de aceea, mulţi preferă ruta pe care să poată ajunge uşor în vârf, la volanul maşinii. Nu ştiu ce pierd, pentru că, dincolo de cea de-a doua poartă de intrare, începe sătucul chiliilor, tăiat în două de şiruri de scări săpate în stâncă. O frumuseţe! Cheia acestei splendori? Curăţenie, dragoste pentru natură, bun-gust. Şi credinţă. Iisus cel Răstignit pe cruce apare într-o grădină cu flori multicolore. E aceeaşi reprezentare a Mântuitorului pe care am găsit-o şi la cealaltă intrare, sub coasta muntelui, rănită de intemperii.
Scările cele multe m-au dus până sus. Acolo, am dat cu ochii de clădirea stăreţiei, înălţată pe două etaje, albă, cu toate ferestrele orientate spre o panoramă pe care cu greu o poţi uita: păduri întinse, întrerupte pe alocuri de drumuri şerpuite, vârfuri de munte rotunjite, păşuni şi, aproape de baza aşezământului monahal, acoperişuri de case. Cu soarele deasupra, cu sufletul liber şi cu frumuseţea verde fremătând sub ochii tăi, nu ai cum să nu simţi şi să vezi minuni. Şi dacă tot nu eşti convins, ascultă clopotele bisericii şi urmează-le chemarea spre cămara Maicii Domnului!
Cămara Împărătesei Cerurilor
Cu adevărat o cămară a Maicii Domnului, bisericuţa rupestră de la Nămăieşti! Modestă, curată, făcătoare de minuni! Intrarea în sfântul lăcaş se face prin uşa pridvorului dinspre miazăzi, nu dinspre apus ca în alte biserici, din cauza peretelui de stâncă. De altfel, pereţii stâncoşi se găsesc şi în partea de nord, iar la răsărit şi la miazăzi a fost construit un zid de piatră şi cărămidă, care comunică cu exteriorul prin două ferestre mari. Naosul are intrarea spre sud. Turla este căptuşită în partea inferioară cu un manşon stâncos, iar partea de deasupra este cimentată, cu acoperişul învelit în tablă. Clopotniţa este situată la miazănoapte, la mică distanţă de biserică. Tavanul lăcaşului de închinăciune este din stâncă şi prezintă mici fisuraţii sub forma unor lobi de ureche, semn că până şi pietrele sunt mişcate la auzul Cuvântului. Pereţii din piatră, înalţi de 4 m, sunt dăltuiţi şi lipsiţi de picturi, doar că în partea de apus şi de nord sunt împodobiţi cu icoane. Tot la nord se află un epitaf cusut cu fir de aur şi de argint, care datează din primii ani ai secolului al XX-lea. Lângă epitaf se află icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus. Actualul iconostas din lemn a fost lucrat în 2000, an în care s-a hotărât înlocuirea bătrânei catapetesme, roasă de carii şi înnegrită de fum. Sfântul Altar are o lărgime de 2,60 m, este pardosit cu scânduri de brad, iar piciorul Sfintei Mese este din piatră rotundă.
"Nemo est"
Potrivit maicii stareţe Ana Lucia Nedelea, unii cercetători spun că biserica ar fi fost la origine un templu păgânesc, închinat celui dintâi zeu al dacilor, Zamolxes. Alţii susţin ipoteza că ar fi fost o catacombă creştină din perioada stăpânirii romane, având în vedere că aici au existat garnizoane romane, care au păzit drumul de legătură între pasul Bran şi Dacia Superioară.
Despre icoana Maicii Domnului se spune că ar fi una din cele douăsprezece icoane pictate de Sfântul Apostol Luca. Sfântul ar fi dat fiecărui Apostol câte o icoană, iar cel care a adus icoana Maicii Domnului la noi este Sfântul Apostol Andrei. Acesta din urmă s-a îndreptat spre Dacia superioară şi a făcut popas la poalele unui munte, pe locul în care se află astăzi Mănăstirea Nămăieşti. Negăsind pe nimeni, Apostolul s-ar fi adresat celor cu care călătorea: "Nemo est" ("Nu este nimeni", de unde numele de "Nămăieşti"), iar mai apoi ar fi ascuns icoana în grotă.
Legendele referitoare la sfânta mănăstire povestesc că unui cioban, care a adormit în acest loc, i s-a arătat în vis Maica Domnului şi aceasta i-a spus că dacă va săpa în stâncă va găsi sfânta sa icoană. După ce a găsit-o, ciobanul a construit aici o biserică.
Pe de altă parte, Mitropolitul Neofit I al Ungrovlahiei notează: "Pentru aflarea bisericuţei Nămăieştilor aşa s-a auzit că s-a aflat prin descoperire dumnezeiască de la înger la un sihastru, care a fost acolo locuitor. Iar anii nu se ştie. Că ar fi zis îngerul în vis sihastrului să caute să destupe spre miazăzi că este peşteră şi să facă biserică. Şi destupând unde este acum fereastra bisericii, iarăşi s-a arătat îngerul şi a zis să întindă un stânjen spre apus că acolo iaste uşa şi aşa au făcut" (Biserica Ortodoxă Română, anul III, nr. 5, februarie 1977, p. 182)
Parfum de legendă
Data întemeierii mănăstirii nu este cunoscută. Nici până în prezent nu a fost găsită o pisanie. Primele date despre mănăstire apar în hrisovul lui Mircea Ciobanul de la 1547, în care se pomeneşte "o biserică care este din piatră". Cât despre hramurile mănăstirii - Intrarea în Biserică a Sfintei Fecioare Maria (21 noiembrie) şi Izvorul Tămăduirii (în prima vineri după Sfintele Paşti) -, maica stareţă Nedelea spune că ar fi fost alese de trei ciobani: "Conform legendei, oierii au ajuns cu turmele lor pe stânca în care se află astăzi mănăstirea. Au înnoptat aici şi toţi trei au avut acelaşi vis: un înger a apărut şi a spus că în acea stâncă se află icoana cu chipul adevărat al Maicii Domnului. Dimineaţa s-au trezit, şi-au spus unul altuia visul şi s-au înspăimântat. Visul s-a repetat în noaptea următoare, după ce ciobanii, de frică, s-au mutat pe un alt versant. În a treia noapte li s-a arătat însăşi Maica Domnului care i-a îndrumat spre intrarea în grotă, spunându-le să facă lăcaş de închinăciune acolo unde vor găsi icoana cu chipul său."
Se crede că tot atunci Preacurata Fecioară le-a spus ciobanilor ca numărul celor ce vor vieţui în mănăstire să fie întotdeauna 33, anii trăiţi de Mântuitorul Iisus pe pământ. Nu este o regulă scrisă, dar niciodată nu au fost mai mult de 33 de călugăriţe, mai puţine da. Un singur exemplu: într-o zi au venit patru novice, dintre care două erau surori bune, iar celelalte două erau prietene. Fiecare a fost repartizată la măicuţe mai bătrâne. Au trecut o săptămână, două, trei. S-au integrat atât de bine în comunitate, de ziceai că aici s-au născut. Stareţa era hotărâtă să le primească, însă ele au spus că, deşi totul este bine, ceva nu se leagă. Tot spuneau că nu e locul lor aici. Şi au plecat. Chemare aveau pentru mănăstire (trei dintre ele au ajuns stareţe), dar nu erau pentru acest loc. De fiecare dată când vin surori la mănăstire, şi se depăşeşte astfel numărul de 33, maicile bătrâne se întreabă care dintre ele va muri, iar cele tinere se gândesc care va fi prima ce trebuie să plece", precizează maica stareţă Ana Lucia Nedelea, sub a cărei îndrumare duhovnicească vieţuiesc 28 de monahii, care duc viaţă de sine.
Minunile vin ca răsplată a credinţei
Multe sunt minunile icoanei Maicii Domnului de la Nămăieşti. Printre oamenii care au primit binecuvântarea Născătoarei de Dumnezeu (despre care presa a scris la momentul potrivit) este şi Maica Nimfodora Chivulescu, vieţuitoare în mănăstire. În urmă cu 25 de ani, aceasta a fost diagnosticată cu un cancer osos. Medicii i-au spus măicuţei că singura şansă ca să poată supravieţui este amputarea piciorului cu femurul făcut zdrenţe de maladia care îi ameninţa întreg corpul. Monahia Nimfodora nu a acceptat. Le-a replicat medicilor că fiecare om are de plătit tributul morţii, mai devreme sau mai târziu, şi că preferă să plece pe lumea cealaltă un om întreg. Verdictul medicului a fost prompt: "Aveţi zilele numărate!" Imediat ce a ajuns la mănăstire, maica a alergat la icoana Maicii Domnului şi, zile în şir, s-a rugat, a postit şi iarăşi s-a rugat. Astăzi, măicuţa care a găsit scăpare sub Acoperământul Fecioarei Maria poate fi văzută alături de celelalte maici, la slujbă, blândă, smerită, liniştită.
Maica Domnului ajută pe oricine se roagă cu multă credinţă şi vine cu sufletul pregătit la sfânta sa icoană. Aşa se face că mulţi părinţi fără prunci au primit în dar florile credinţei lor - copii cu totul deosebiţi.
Copil în dar
Unul dintre copiii închinaţi Maicii Domnului este şi Sânziana Demian, "o nepoată de toată isprava, o fată deşteaptă şi bună", după cum spune cu toată dragostea Elena Bulibaşa, bunica fetei. La cei 91 de ani ai săi, perfect lucidă şi stăpână pe sine, doamna Elena are un dar aparte de a povesti - limpede, curgător, duios. "Nimic fără Maica Domnului", arată cu fermitate femeia, care îi poartă ocrotitoarei sale recunoştinţă veşnică pentru bunătate, atunci când i-a scăpat fiica de la moarte, în copilărie, şi casa de la incendiu.
Boba (după cum îi spune de mică Sânziana, în loc de "bunica") zice că fetiţa a venit pe lume după opt ani de căsnicie, ca urmare a rugăciunilor murmurate la icoana adăpostită în stânca din spatele casei sale. Pruncul primit în dar a fost lumina întregii familii. Şi singura nepoată a Bobiţei. Întotdeauna Sânziana a fost lipită de sufletul bunicii, în casa căreia şi-a trăit copilăria ca-n poveşti. La poala sfintei mănăstiri. Vara, cât era ziua de lungă, micuţa se juca cu copiii din sat, iar când i se făcea dor de Maica Domnului urca cu tot cârdul la mănăstire. Prichindeii sărutau icoana, se închinau şi primeau de la maici mere, nuci, colaci. Frumoasele ierni albe aveau şi ele farmecul lor: la săniuş, pe uliţa mănăstirii, iar spre seară, când fetiţa se întorcea acasă, era ospătată de bunică în faţa jarului din sobă, după cum îi plăcea ei. Chiar dacă era doar o mogâldeaţă, Sânziana nu lipsea niciodată de la bătutul toacei. La fel ca în anii copilăriei, şi acum, de fiecare dată când se întoarce la Nămăieşti, urcă treptele în clopotniţa mănăstirii cu aceeaşi bucurie şi bate toaca în costum popular. Până la următoarea revedere, bunica îşi aşteaptă nepoata şi se roagă pentru ea. Se mângâie cu vocea ei pe care o aude aproape zilnic la telefon. Şi cu fotografiile din care Sânziana îi zâmbeşte, iar Boba îi sărută ochii în care se citeşte dorul.
"Arde satul, arde mănăstirea!"
Mănăstirea Nămăieşti a fost incendiată în Primul Război Mondial şi refăcută apoi între cele două războaie. În timp, a fost încredinţată unor călugări sihaştri. În secolul al XIX-lea s-au instalat aici monahiile. Cu mulţi ani în urmă, în lipsa unei surse de venit, maicile făceau frumoase lucruri de mână (covoare olteneşti, macrameuri, lucrau marame de borangic, artizanat), fapt care a atras aprecierea şi premiile din partea specialiştilor în domeniu, în 1889, la o expoziţie la Paris. Mai mult, datorită calităţii produselor, acestea erau cerute la export.
Revenind la momentul incendiului, în lunile octombrie şi noiembrie, anul 1916, în sat s-au dat lupte grele, timp de vreo şase săptămâni, între armatele româneşti şi cele austro-ungare. Ca urmare a bombardierelor artileriei duşmane, biserica (schit pe atunci) a luat foc. Sergentul Ion Mustaţă, martor la cele întâmplate, a lăsat scris: "Era într-o după-amiază senină, la puţine zile după Vinerea Mare. Când am ieşit din satul Valea Mare privirile ne-au fost atrase de un nor de fum brăzdat de limbi de foc, care se înălţau din Nămăieşti. Ne-am oprit şi am privit cu groază. Arde satul, arde mănăstirea! Murmuram toţi. Comandantul ne îndemna la drum" (Pr. Ion Răuţescu, Monografia Dragoslavele, p. 517) După ce şi-a îndeplinit o zi întreagă misiunea ca luptător, sergentul Mustaţă a plecat noaptea pe furiş spre biserică, ca să salveze ce se mai putea salva. După o noapte de muncă intensă, spre zorii zilei, curajosului sergent i-a fost dat să vadă minunea: de îndată ce flăcările au ajuns aproape de icoana Maicii Domnului, focul s-a stins pe loc. (Glasul Bisericii, anul XVI, nr. 8-9, august-septembrie 1957, p. 585).
