Este suficient să deschidem cartea de istorie ca să ne dăm seama câte pagini îi lipsesc! Unele dintre ele nu au fost scrise pur şi simplu, altele s-au pierdut în bezna timpului sau au fost smulse pe alocuri de ignoranţa şi răutatea omenească.
Din fericire, solidaritatea şi bunătatea dezinteresată nu lipsesc nici ele cu totul dintre oameni. Aşa se face că trăim uneori - rareori ! - momente din acelea pe care am dori să le imortalizăm în granit, întrucât intuiţia ne şopteşte că ele completează o pagină dintr-un capitol care părea cu desăvârşire închis. Ne-a fost dat să trăim un astfel de moment duminica trecută, pe 12 iulie 2015, când graţie semnalării venite din partea unei enoriaşe a comunităţii, doamna Pia Gurhardt-Douida, căreia îi mulţumim călduros, ne-am deplasat în grup mic într-un loc greu accesibil din Vosgii Franţei, la vreo 100 km la vest de Strasbourg, lângă un sat de munte numit Belval, incitaţi de un panou minuscul care indica `Vers le Monument des Roumains” ("Către Monumentul Românilor").
După ce am mers un timp prin locuri neumblate şi năpădite de vegetaţie, am descoperit într-un luminiş un mic mausoleu construit din piatră, înalt de vreo 4 metri, surplombat de o cruce tot din piatră. Cele două inscripţii care fuseseră montate pe monument, probabil pe placă de cupru, au dispărut cu timpul şi nimeni nu mai ştie astăzi ce conţineau. Doar o stelă de granit, de vreun metru înălţime, plasată alături, are încrustată în limba germană inscripţia "În memoria locotenentului Franz Koch, din Batalionul Landsturm, 20.06.1869 - 08.06.1916".
Din primele informaţii, culese de la primăria localităţii, am aflat că o parte din prizonierii de război români, transferaţi de germani în anul 1916 pe frontul din Alsacia-Lorena, au fost aduşi aici, la Belval, şi obligaţi să sape tranşee sau să efectueze munci grele în spatele liniilor de luptă. Nu se cunoaşte încă numărul lor, dar se pare că erau destul de puţini, dovadă fotografia de epocă obţinută de la un localnic. Acestora le-a revenit, printre altele, sarcina de a defrişa parcela şi a amenaja un cimitir pentru militarii germani căzuţi sub gloanţe. Osemintele acestora au fost luate de la Belval în 1935 şi duse în altă parte, probabil la Senones. În mijlocul cimitirului a fost amplasat acest mic mausoleu, rămas în memoria localnicilor, după cum se vede, drept „Monumentul Românilor”, singurul care mai dă astăzi mărturie - alături de stela amintită - că în locul respectiv, ascuns vederii şi acoperit acum de copaci, s-a petrecut cu un veac în urmă o dramă umană de mari proporţii.
Aflându-mă pe aceste meleaguri de mai bine de 30 de ani şi cunoscând soarta ce le-a fost rezervată prizonierilor români din Alsacia-Lorena în Primul Război Mondial, cei mai mulţi morţi din cauza tratamentelor inumane, a frigului şi a înfometării, m-am întrebat, fireşte, ce s-a întâmplat cu cei de la Belval. Au fost transferaţi în alte părţi după terminarea lucrărilor sau au pierit, ca şi fraţii lor din Soultzmatt, Haguenau ori Dieuze, de epuizare, foame şi frig? Și unde vor fi fost ei înmormântaţi? Se ştie că germanii îi dispreţuiau şi nu îngăduiau să fie înhumaţi alături de ai lor. Este deci de presupus că aici doar au muncit, dar când au murit au fost duşi în cel mai apropiat cimitir comunal, aşa cum se proceda îndeobşte cu prizonierii.
Morminte românești în cimitirul militar din Senones
Hotărâţi să întreprindem pe viitor cercetări aprofundate în arhivele de specialitate, am mai zăbovit preţ de câteva clipe lângă monument, am săvârşit o slujbă de pomenire - nu ne îndoim că a fost prima după aproape 100 de ani! - şi, la îndemnul aceleiaşi inimoase enoriaşe, am purces să vizităm impresionanta Necropolă militară din oraşul vecin, Senones.
Aici ne aştepta o nouă surpriză: printre cele mai bine de două mii de cruci consacrate militarilor francezi, germani, polonezi şi de alte neamuri căzuţi în luptele din Vosgi, 11 menţionează nume româneşti. Le-am notat: CIOBANU Vasile, GHEORGHE Servin (Severin?), GHEORGHSE (probabil Gheorghe) Janisin, BIVOLU Dumitrache, GARBEA Stefan, BOGHEAN Gheorghe, ANTON Gheorghe, MARIN Ubrich (probabil Aurică), VOICU Jom (probabil Ion), JOCU Ghiorghi şi NOLESCU Coslachi (probabil Costachi). Primii doi erau probabil ofiţeri, întrucât li se dă şi regimentul din care proveneau (R.I. 54 Român), în timp ce pentru ceilalţi nu se face decât precizarea „soldat român mort pentru Franţa”.
Nu cumva aceştia erau - în totalitate sau în parte - cei care au muncit în 1916-1917 la amenajarea cimitirului militar german din pădurea vecină Belval? Pentru mine nu există nici o îndoială, mai ales că, după câte am aflat, Necropola militară de la Senones a fost amenajată în anul 1920, regrupând într-un singur loc corpurile celor căzuţi în luptele din preajmă şi înmormântaţi iniţial, după cum am precizat, prin cimitirele comunale cele mai apropiate. Voi reveni cu completări şi documentare, se înţelege.
Am săvârşit şi aici rugăciune de pomenire, am depus câte un mic buchet tricolor la picioarele fiecărei cruci (îi mulțumim doamnei Pia şi pentru acest gest delicat) şi am decis să adăugăm Belval - Senones pe lista viitoarelor noastre pelerinaje la cimitirele militare din Franţa, care adăpostesc oseminte ale eroilor români, alături de cele deja cunoscute - Soultzmatt, Haguenau şi Dieuze.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe fraţii noştri căzuţi la datorie departe de pământul strămoşilor!
