Muzeul continuității de la Mănăstirea Pătrângeni

Ajungând la Mănăstirea „Buna Vestire” din cumpăna văilor Bulzului și Pătrângenilor, lângă liziera pădurii Negraia din proximitatea orașului Zlatna (vechiul Ampelum), județul Alba, devii părtaș și martor (căci după ce vizitezi muzeul așezământului trebuie să mărturisești) unui trecut istoric transilvănean de excep­ție, care te face să fii mândru că ești român orto­dox. Aici, izbânda Creș­tinis­mului asupra păgânismului antic și continuitatea jertfelnică pentru apărarea dreptei credințe reprezintă lecția de identitate pe care duhul locului o servește prezentului și viitorului.

Aproape nimic din ceea ce se poate descoperi la Mănăstirea „Buna Vestire” din Pătrângeni, Arhiepiscopia Ortodoxă Alba Iulia, nu tulbură mai mult precum o face altarul roman, care datează din ianuarie 215 d.Hr., expus în muzeul așezământului. El a servit drept picior al Sfinte Mese din Biserica Negraia-Pătrângeni, ridicată la 1910 cu sprijinul preotului Teodor Dușa. „(Zeiței) Ceres Augusta închinare, Suriasus (sclav) al augustului nostru (și) casier general al aurăriilor: aurariae Daciae, dispensator...” se poate citi pe trunchiul lui de piatră. Reutilizarea monumentului roman, care vorbește despre mineritul aurifer practicat în Dacia, mărtu­risește despre un adevăr mult mai adânc decât mândria originii latine a poporului român: el proclamă victoria Creștinis­mului asupra pagânismului în țara dacilor. Obicei atestat, de altfel frecvent, pe văile Ampoiului și Almașului sau în Țara Hațegului.

O istorie jertfitoare

Și cum putea fi susținut acest adevăr aici, dacă nu printr-o viață monahală ascetică scoborâtoare din Creștinismul primelor veacuri? Așa se face că atestarea trăirii mănăstirești în zonă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu este tot una cu începuturile ei, mult mai vechi, care s-au petrecut chiar aici, sub „Bulzul cel înalt” (denumirea unor monumente ale naturii din calcar, .n.n.), numit „Degetul lui Dumnezeu”, din Valea Bulzului, cătun al Pătrângenului. Acest loc ancestral de rugăciune și comuniune cu Sfânta Treime păstrează la poalele lui și acum urmele grotelor în care s-au nevoit primii pustnici. Cu timpul, ei au coborât sub stânca de calcar și au întemeiat prima biserică din lemn și chiliile călugărilor, la numai 150 m de actuala mănăstire. A urmat apoi încă un moment esențial de mărturisire a Ortodoxiei, la jumătatea secolului al XVIII-lea, în exprimarea ei românească-transilvăneană: răscoala călugărului Sofronie, care îi îndemna pe români să-și păstreze credința ortodoxă. De atunci au răzbit veacurile numele a doi călugări de aici, Efrem și Teodosie, ultimul înrolat cu trup și suflet în mișcarea Cuviosului Sofronie. La 1805, sub pretextul contrabadei cu piei de animale aduse din Țara Românească pentru îmbrăcarea cărților de cult de către călugări, guvernul habsburgic desființează mănăstirea. Trei monahi însă rămân în zonă o perioadă, după care se retrag în Țara Românească. Pornind de la aceste realități istorice, în 1993 a fost înființată actuala mănăstire, ca angajament pentru prezent și viitor că tradiția ortodoxă și jertfelnică a locului va fi purtată mai departe. Realizările obștei de aici, și mai ales muzeul ei, sunt rezultatul pilduitor al acestui angajament. Iar altarul roman mărturisește veșnic victoria credinței creștine a acestui neam asupra întunericului veacurilor.

Muzeul-instituție

După ce ne-am închinat în cele două biserici ale așezământului, cufundându-ne în liniștea tainică a lor, am vizitat, însoțiți de maica Ecaterina Bleoca, muzeul mănăstirii. O adevărată instituție de cultură, înființată în 2005, din inițiativa cinului monahal, care se deschide vizitatorilor maturi, dar mai ales tinerilor ce-i trec pragul, cu inegalabila ei lecție despre trecut și prezent, despre viață și identitate istorică și spirituală, piloni majori ai existenței noastre, care ne legitimează inconfundabil într-o Europă din ce în ce mai secularizată și mai nefericită.
La ceasul vizitei, maica stareță Emiliana Mardare și părintele duhovnic Spiridon Solomon erau plecați din mănăstire să rezolve niciodată terminatele nevoi ale acestei obști de numai șase viețuitoare. Împreună am străbătut sălile muzeului, în care ne-am simțit nu numai călători în timp, ci și săteni, mineri, monahi, copii de școală, artiști etc., tot atâtea atribute ale unei realități pe care valoroasele exponate te obligă să ți le însușești.

Colecții extraordinare

„Colecția muzeală este astfel concepută și organizată încât să reflecte istoricul ansamblului monastic din zonă, dar și istoria și trecutul comunităților din acest spațiu ale văii superioare a Ampoiului. Muzeul dispune de obiecte votive începând din perioada romană, dar și de materiale arheologice din eneoliticul final (Cultura Coțofeni), epoca bronzului și prima epocă a fierului, dimpreună cu obiecte bisericești (icoane pe sticlă, carte veche bisericească, din inventarul vechii mănăstiri etc.), exponate etnografice, de minerit și gospodărești aparținând locuitorilor din zonă, și chiar obiecte din perioada învățământului comunist. O parte din ele au fost colecționate de noi, altele ne-au fost aduse de sătenii din zonă, și așa s-a inaugurat muzeul în 2011. Altarul roman reprezintă însă piesa noastră de rezistență. Lui se adaugă și alte obiecte vechi, precum cărămizile romane cu ștampila Legiunii 13 Gemina, obiectele de minerit și cele gospodărești. Începând din 2006, aici se organizează tabere de pictură, în baza unei colaborări încheiate între mănăstire și Centrul de Creaţie și Cercetare Continuă «Sfântul Evanghelist Luca», din cadrul Departamentului de Artă Sacră al Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca, condus de către artistul prof. univ. dr. Marius Dan Ghenescu.

În perioada Postului Adormirii Maicii Domnului, studenții împreună cu profesorii vin aici și pictează. O parte din lucrările lor se pot vedea în muzeu. În acest sens, sigur, discutăm despre o instituție care face educație. Periodic, grupuri de elevi și cadre didactice, din zonă și nu numai, vizitează muzeul mănăstirii noastre. Eu cred că duhul acestui loc este unul al continuității. Și mai cred că și astăzi se poate trăi o minune, dacă te lași în voia lui Dumnezeu în orice secundă”, ne mărturisește maica Ecaterina.

Așa am petrecut noi la Pătrângeni o minune în duhul locului, întorcându-ne la ale noastre mărturisitori ai lecției despre identitatea și continuitatea creștină, pe care acest muzeu o servește prezentului și viitorului nostru.