Parohia de lângă Râul Doamnei, o poartă a veșniciei

Sunt locuri unde timpul pare a se fi oprit, împietrind totul jur-împrejur. Doar omul continuă să se simtă ca o frunză, să cadă pe pământul de sub arborele veșnic al vieții, să urce apoi, firesc, în ramuri, dizolvat în sevele trunchiului, arătându-și astfel nemurirea, cum splendid spune un aforism al lui Valeriu Butulescu. Un asemenea spațiu este cel al Parohiei Alexandria, din localitatea Corbi, Protopopiatul Curtea de Argeș, Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului. Aici, istoria poartă chip de gresie, iar oamenii se înveșnicesc urcând și coborând din cer, ca seva în pomi.

Trei cătune, Piua, Alexandria și Jghea­buri, așezate de-a stânga Râului Doam­nei, care împarte comuna Corbi în două, formează Parohia Alexandria. Adică puțin peste 170 de familii, cu multe persoane singure, cu tineri plecați prin alte orașe sau prin străinătățuri, dar toți cu dorul în suflet pentru locurile de poveste în care s-au născut.

Aici, nici nu știi când și unde începe istoria, pentru că ea se pierde în vremuri legendare, despre care nici măcar celebrul „uriaș din piatră”, adormit în ­curtea mamei Uța, din Jgheaburi, nu poate să depună mărturie. Așa că, până la urmă, și ea, istoria, încremenită, s-a făcut gresie, privind spre prezentul nostru prin ochii mănăstirii rupestre din Jgheaburi, arătân­du-ni-i cu degetul așa, ca prin ceață, pe dacii de altădată care îi populau pădurile și stâncile, pe domnii și domnițele care i-au trecut pragul, crucile răzlețe, rămase ca mărturie a credinței sihaștrilor de altădată și a vechilor oieri, hrisoavele care grăiesc despre vechimea așezării și alte câteva lucruri care te fac pe tine, pelerinule, să percepi locul ca fiind, de fapt, o poartă a veșniciei.

O insulă etnografică

În aceste locuri, pe la începutul secolului al XVIII-lea, peste vechii locuitori ai cătunelor a venit o importantă colonie de ortodocși ardeleni, mai precis din Jina, de lângă Sibiu, creștini obligați să-și părăsească locurile de baștină din cauza persecu­țiilor autorităților austro-ungare. Familii precum cele ale Petri­ceștilor, Grosanilor, Grigo­reștilor sau Dordeștilor au început să viețuiască alături de cele locale ale Sturzenilor, Samoilă, Cicu­leștilor sau Bondocilor, neamestecându-se multă vreme cu ei, urma­șii lor alcătuind populația de astăzi a celor trei cătune și a așe­zării de pe partea dreaptă a Râului Doamnei, adică a comunei Corbi. Oameni care păstrează încă graiul celor din Jina, dând un aspect aparte vorbirii, față de celelalte comune din jur, ceea ce l-a determinat pe scriitorul C. Rădulescu Codin să numească Corbi „o interesantă insulă etnografică”.

În această „insulă” s-a născut și părintele Ion Stăncescu, parohul bisericii cu hramurile „Nașterea Maicii Domnului” și „Sfântul Ioan Botezătorul”, care ne-a mărturisit: „Aici am fost botezat, crescut și tot aici slujesc de doi ani. Înainte, am slujit 21de ani în Parohia «Sfânta Treime» din centrul comunei, trei ani la Parohia Sboghicești, după care am fost transferat aici. Creș­tinii din parohia noastră sunt oameni foarte apropiați de Biserică și de tradiții. De pildă, în ultima duminică din luna mai, se organizează o serbare a urcatului oilor la munte, preocuparea de bază a locuitorilor fiind creșterea animalelor, în special a oilor. Cu acest prilej, vin formații folclorice din mai multe zone, Jina, Vaideeni, Băbeni, și susțin un program artistic într-o poiană din comună, după care turmele și oierii pornesc spre sălaşurile din munți. Sunt oameni gospodari, simpli și foarte serioși. Din păcate, se simt și la noi efectele fenomenului îmbătrânirii satelor, a enoriașilor, accentuat mai ales de plecările tinerilor și de rata foarte scăzută a naș­terilor”, ne mai spune sfinția sa.

Legătura cu cei adormiți

În această comunitate restrânsă, în care mult timp nu a fost ­decât biserica mănăstirii rupestre de la Jgheaburi, a mai existat o primă biserică de mir, ridicată între 1870 și 1876. În zilele noastre, parohia dispune de o biserică înălțată între anii 1956 și 1960, care a fost pictată de Petre Petrescu. Tot el a făcut și icoanele îm­pă­ră­tești. Iar între 2003 și 2007, fresca sfântului lăcaș a fost repictată de Tatiana Hedeșiu, în timpul fostului preot paroh Răducu Gicu, care a trecut la Domnul acum doi ani.

„A sluji în comunitatea în care te-ai născut este ceva special. Implică o anumită atenție, respect și delicatețe în relațiile cu consătenii. Mai ales că biserica se află în mijlocul cimitirului comunității noastre. Deci, fie că vin la slujbe, fie că merg la mormintele celor chemați la Domnul, enoriașii se întâlnesc destul de des cu mine. Mă respectă, în primul rând ca preot, apoi ca om al satului. Suntem ca o mare familie. Și eu îi am înmormântați aici pe străbunicii, bunicii și pe tatăl meu. În această biserică am venit de mic. Iar cimitirul nostru nu este numai un loc de odihnă pentru cei care au plecat dintre noi, ci este și viu prin legătura pe care o păstrăm cu ei, prin slujbele Bisericii, prin amintirile noastre și prin pomenirea lor la sfântul jertfelnic. De aceea, mormintele sunt foarte bine îngrijite. Cei care își vizitează morții aprind lumânări de fiecare dată când vin la Sfânta Liturghie și abia după aceea intră în biserică”, ne mai mărturisește părintele paroh Ion Stăncescu.

Deși mică, și cu copii puțini, parohia se străduiește să aibă grijă de ei, să-i pregătească pentru credință și viață prin cateheze, să-i antreneze în diferite acțiuni și activități, precum crosul „Campionii bucuriei”, care s-a desfă­șurat aici în prezența ierarhului locului. La acest eveniment au luat parte peste 400 de elevi din clasele V-VIII, veniți din 16 școli argeșene, și care au alergat pe un traseu de 500 m, de la biserica parohială până la mănăstirea rupestră Corbii de Piatră din cătunul Jgheaburi.

Anul trecut, de hramul „Naș­terea Maicii Domnului”, parohia a fost vizitată de către Înaltprea­sfințitul Părinte Arhiepiscop Calinic, care a oficiat Sfânta Liturghie, împreună cu un sobor de preoți și diaconi. Cu acel prilej, Înaltpreasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură evidențiind faptul că oamenii virtuoși „descoperă frumusețea Împărăției lui Dumnezeu pe acest pământ, viața trăită de aceștia fiind o pregustare a Raiului”.

Tot un fel de pregustare a Raiului a fost și descoperirea de către noi a acestei porți a veșniciei, în care chiar dacă timpul oprit împietrește totul jur-împrejur, omul continuă se se simtă ca o frunză. Adică, să cadă pe pământul de sub arborele veșnic al vieții, să urce apoi, firesc, în ramuri, dizolvat în sevele trunchiului, arătându-și astfel nemurirea...