În preajma marii sărbători din 14 octombrie am poposit la Dolheștii Mari, în apropiere de Fălticeni, la una dintre cele mai importante ctitorii boierești din Moldova, biserica cu hramul „Cuvioasa Parascheva”, ridicată de Șendrea, dregător de prim rang și cumnat al voievodului Ștefan cel Mare. Înscris în lista monumentelor de interes național, lăcașul deține un registru pictat unic, precum și mormintele ctitorului și soției acestuia.
Nu cred să fie timp mai potrivit de ajuns pe Valea Șomuzului, în ținuturile Sucevei, decât acest însorit început de octombrie. Acum, vara, obosită să tot țină piept toamnei, a plecat de-a binelea, dar a lăsat urme, ca să nu fie uitată. Miezul zilei încă așază peste case și grădini o căldură moale, tandră, pătrunzătoare. În jur, pe dealurile acoperite de codri, se văd deja, din loc în loc, picuri galbeni, semn că anul îmbătrânește. Șomuzul, șerpuind de veacuri pe lunca de lângă sat, a rămas numai un firicel, după ce, sub amenințarea arșiței, toată vara și-a trimis apele în nori.
De sus, de pe Dealul Butuc, casele, biserica, drumurile, râul se zăresc mici, mici de tot. De parcă un uriaș cu suflet de copil le-ar fi construit din piese de Lego. Aici, îmi spune părintele Iustin Vrabie, e locul în care îi place să vină din când în când, să se uite la drumul pe care și l-a croit, în șes, Șomuzul, la satele care s-au cuibărit pe lângă apele lui, la pădurile care îmbrățișează valea îngustă. Culmea dealului e ca un punct de observație spre toate zările, de la Dolhasca până departe, spre Fălticeni. Pe dealul ăsta au ridicat și crucea la care, în 14 septembrie, sătenii se adună în rugăciune, într-o slujbă de mulțumire.
Privind de aici, de sus, îți poți închipui cum va fi arătat locul pe care s-a închegat mai târziu vatra Dolheștilor Mari pe când acolo nu exista decât curtea hatmanului Șendrea - o mică cetate aburcată pe dealul din față, asediată din toate părțile de codri. Azi, pe locul fostului conac se află școala satului, ridicată în vremea lui Cuza, dar bisericuța a rămas în picioare, dârză, cu zidurile zdravene, de piatră, dând mărturie despre un timp închis între filele cărților de istorie.
Printre cele mai vechi fresce din bisericile moldovenești
Coborâm de pe Butuc pe un șleau de pământ, printre câmpurile colorate în cafeniu, populate doar cu tije uscate de floarea-soarelui, ca niște crose de golf înfipte în pământ. „Satul e îmbătrânit”, spune părintele, „mulți au plecat în străinătate, alții în orașele mari. Cei plecați suferă foarte mult după locurile natale. De aceea, la sărbători, la hramul satului, facem tot posibilul să transmitem slujbele și toate evenimentele din parohie și pe Facebook, ca să se poată bucura și ei”, povestește parohul. „Cei din sat”, continuă preotul, „sunt apropiați de biserică, ne sunt mereu alături în activitățile noastre și au o mare evlavie la Cuvioasa Parascheva, ocrotitoarea bisericii noastre”.
Biserica Dolheștilor, ctitorită de hatman la 1470, poartă acest hram cel mai probabil din secolul al 17-lea, de când domnitorul Vasile Lupu a adus moaștele Sfintei Parascheva la Iași. Sfântul Ierarh Nicolae, minunat reprezentat în tabloul votiv de pe peretele pronaosului, a ocrotit bisericuța veche, de lemn, ce s-a aflat, la începuturi, pe locul actualei biserici. Apoi, probabil, a devenit și ocrotitor al lăcașului din piatră ridicat de Șendrea în cinstea domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. „Sunt istorici care spun că biserica aceasta ar fi fost închinată Sfintei Paraschevi Romana (care a trăit în secolul al 2-lea după Hristos, prăznuită la 26 iulie, n.r.), dar e doar o presupunere, nu avem informații confirmate în acest sens. Noi avem ziua de hram la 14 octombrie, de Sfânta Cuvioasă Parascheva. Asta e sărbătoarea noastră și așa o păstrează tradiția satului”, explică părintele Iustin Vrabie.
I-a succedat ca paroh la Dolheștii Mari tatălui său, preotul Viorel Vrabie. Dar legătura lui cu satul și cu moștenirea sa istorică e mult mai veche, căci a crescut pe lângă lăcaș, însoțindu-și părintele la slujbe ori în vizitele pe la enoriași. Poate și de aceea a înțeles bine că bucățica asta de zestre, păstrată de cinci veacuri pe Valea Șomuzului, are nevoie de mai multă atenție pentru a putea rezista în timp. Și, de când e preot aici, a făcut eforturi susținute pentru a o conserva - în interior nu se mai aprind lumânări, pentru a nu afecta pictura, iar în perioada rece slujbele se oficiază în paraclisul de iarnă, construit în apropiere, pentru a evita condensul, dăunător atât picturii, cât și zidurilor. Speranța lui e ca în curând să poată reuși inițierea unui proiect mai amplu, de restaurare a bisericii și, mai ales, a frescei din pronaos, considerată de istoricii de artă drept una dintre cele mai vechi dintre cele existente în bisericile moldovenești. Acest registru singular, aflat în nișa pronaosului în care se găsește și mormântul lui Șendrea, a fost executat în vara și toamna anului 1481, după moartea hatmanului în Bătălia de la Râmnic, de către zugravul Gavriil Ieromonahul, cel care a semnat și pictura interioară a bisericii de la Bălinești. „Nu s-a intervenit deloc asupra acestei picturi. Se poate observa ușor că ochii sfinților sunt scoși cu sabia, după cum obișnuiau turcii să facă. Interesant este că aceasta este singura frescă, biserica nu a fost pictată integral”, explică părintele Vrabie.
Tradiția hramului
Pentru 14 octombrie, când Moldova întreagă e în sărbătoare, dolheștenii se pregătesc din timp. Pentru că marele hram al Iașilor este și hramul satului lor. „La noi, sătenii se apucă cu două-trei zile înainte de curățenia prin curți, în fața porții, gospodinele fac curățenie prin casă, fac cozonaci, plăcinte, ciorbă de cocoș, sarmale la cuptor în oale de lut. Apoi, în ziua hramului, vin la biserică cu coșuri, fac pomenire pentru cei adormiți. Anul acesta pregătim o procesiune în jurul bisericii, apoi, după slujbă, îi vom sărbători pe cei care au împlinit 50 de ani de căsătorie. Și pe urmă ne pare rău că a trecut sărbătoarea”, spune, zâmbind, părintele Iustin Vrabie.
O comunitate cu preoți longevivi
În istoria Parohiei Dolheștii Mari, mulți dintre preoții slujitori au păstorit perioade foarte îndelungate de timp. Costache Teodoru (1795-1867) a fost paroh în vremea lui Cuza și a rămas în memoria satului drept cel care a ridicat turnul clopotniță. A fost urmat de ginerele său, Gheorghe Bicleanu (1865-1945), căruia, la rândul său, i-au succedat ginerele Gheorghe Manoliu (1882-1972), care a slujit în biserica lui Șendrea vreme de 47 de ani (1900-1947), și fiul acestuia, Neculai Manoliu (1915-1994), care a fost paroh 36 de ani (1947-1983).
Astăzi, mormântul familiei Manoliu, din curtea bisericii, amintește de acești preoți vrednici și de un fragment însemnat din trecutul locului.
Colecție muzeală
Atât fiii satului, cât și cei care se nimeresc să fie oaspeți în Dolheștii Mari nu pot trece pe la biserica-monument fără a vizita și colecția muzeală înființată de parohul Iustin Vrabie. Colecția poartă numele celui care a donat cele mai multe dintre obiecte, profesorul de limba română Valeriu Sandovici. Cărturar de școală veche, autor al monografiei satului, dar mai ales un om cu simțul și cu știința tezaurizării lucrurilor importante pentru comunitate, care atât de ușor se risipesc, profesorul Sandovici a strâns, în decursul unei vieți întregi, valoroase piese de cultură tradițională, fotografii, documente, obiecte și unelte din inventarul casnic. Am admirat cu emoție câteva cataloage de cusături din zona Dolheștii Mari, unele întocmite în anii ‘40 ai secolului trecut. O comoară etnografică care, revalorizată, ar putea recupera mult din zestrea de odinioară a satului.
În încăperile amenajate de părintele Vrabie sunt expuse, de asemenea, cristelnița și spălătorul folosit în Altar pentru spălarea ritualică a mâinilor preotului în timpul Sfintei Liturghii, un pomelnic și un epitaf din patrimoniul acesteia, dar și veșminte care au aparținut longevivilor preoți din familia Manoliu.
Cea mai veche biserică boierească din Moldova
Construită la 1470, biserica ocrotită de Cuvioasa Parascheva e ridicată din piatră brută și este considerată cea mai veche ctitorie boierească din Moldova. A avut, la început, o înfățișare foarte apropiată cu cea a Bisericii „Sfântul Nicolae” de la Rădăuți (biserica Mănăstirii Bogdana de azi), fiind alcătuită numai din altar, naos și pronaos. Între anii 1852 şi 1854, în timpul păstoririi preotului Costache Teodoru, i-a fost adăugat un pridvor prevăzut cu un turn clopotniță în stil rusesc, cu bine-cunoscuta turlă sub forma bulbului de ceapă.
Catapeteasma datează din anii 1926-1927, dar pictura este destul de bine păstrată, impresionând prin expresivitate și prin profunzime. Icoanele împărătești, argintate, sunt, de asemenea, de o frumusețe deosebită. Ușa masivă de intrare în pridvor e unul dintre elementele constructive distincte din patrimoniul arhitectural al lăcașului.
Astăzi, deși biserica este monument istoric de categoria A (de interes național) și deși e situată pe fermecătoarea vale a Șomuzului, în apropierea Mănăstirii Probota, este mai puțin cunoscută și vizitată. Cu siguranță că într-un viitor nu prea îndepărtat, lăcașul va fi inclus într-un traseu al bisericilor boierești și voievodale din Bucovina, căci are toate datele unui monument de mare însemnătate: arhitectură, patrimoniu, și, mai ales, o istorie seculară.
