Turnul credinţei de pe Valea Oltului

Cale de acces între românimea din sudul şi cea din nordul Carpaţilor Meridionali, Valea Oltului, se mândreşte cu o istorie bogată, cu un peisaj mirific şi cu o intensă viaţă spirituală, ilustrată prin numărul impresionant de străvechi vetre monahale, printre care şi Mănăstirea Turnu. Datând din secolul al XVI-lea, această mănăstire, având două frumoase biserici, numără astăzi 26 de vieţuitori şi este căutată de mulţi pelerini şi credincioşi pentru liniştea sufletească pe care o află aici, în mijlocul unei naturi paradisiace.

Cine vede pentru prima oară Valea Oltului este cuprins de o mare emoţie, atât din pricina frumuseţii naturale deosebite, cât şi pentru că pe aceste locuri s-au perindat marile figuri ale dăinuirii şi devenirii noastre întru fiinţă naţională şi creştină. Se simte aici "umbra lui Mircea", duhul strămoşilor noştri drept-măritori, duhul ocrotitor al poporului nostru; aici fiecare piatră, fiecare bucăţică de loc, şi mai ales marele râu care pare viu în mişcarea sa molcomă spre întâlnirea cu mai marea Dunăre poartă mărturia milenarei noastre istorii de sacrificii pentru credinţă şi demnitate.

Ca să ajungi pe culmile credinţei, trebuie să depui efort

Auzind bătaia sacadată a toacei care cheamă la rugăciune, a clopotului greu de vreme de la Cozia, împletindu-se cu murmurul liniştitor al Oltului, eşti sigur că credinţa noastră va dăinui atâta vreme cât vetrele monahale ale ţării vor sta în picioare, înfruntând trecerea timpului, uitarea şi nepăsarea oamenilor. Valea Oltului este plină de astfel de locuri binecuvântate; la nici doi kilometri de Cozia, în amonte, se află Schitul Cozia Veche, iar peste apă, faţă în faţă cu aceasta, se află una dintre cele mai frumoase aşezări monahale de pe meleagurile Eparhiei Râmnicului, Mănăstirea Turnu.

În zilele noastre nu se ajunge greu la Mănăstirea Turnu, dar cu totul alta era situaţia cu mai bine de un secol în urmă, înainte de a se construi podul peste Olt sau calea ferată care face legătura cu Ardealul: mănăstirea aceasta, aflată la poalele masivului Cozia, putea fi vizitată doar trecând Oltul cu barca, sau pe poteci, cu calul, tot aşa cum, pentru a ajunge pe culmile credinţei, trebuie să depui un îndelungat şi continuu efort. Aşa au făcut cei care au întemeiat acest aşezământ monahal şi atâţia alţii care i-au trecut mai apoi pragul binecuvântat, mulţi dintre ei înscriindu-şi numele în filele Patericului românesc. Destul este să amintim aici despre întemeietorii Turnului, pustnicii Daniil şi Misail. Venind de la Mănăstirea Cozia şi căutând un loc de vieţuire pustnicească, aceştia s-au aşezat la poalele muntelui, într-o mică depresiune parcă anume gătită de către Creator pentru a le fi gazdă primitoare; s-au aşezat în apropierea milenarului turn de apărare aflat pe stânca numită "Piscul lui Teofil", care fusese construit de legiunile romane din castrul Arutela în secolul al II-lea, castru ale cărui ruine se mai văd încă şi astăzi. Liniştea şi frumuseţea locului i-au făcut, aşadar, să rămână în apropierea turnului de la care şi viitoarea mănăstire şi-a luat denumirea, ca să ridice aici un alt fel de turn, al credinţei în Dumnezeu, al rezistenţei prin rugăciune, ascultare, sărăcie şi smerenie în faţa încercărilor istorice care atentau la fiinţa noastră naţională şi spirituală, misiune pe care o continuă astăzi cei 26 de vieţuitori în frunte cu părintele lor stareţ Ioanichie Trifa.

Pe urmele lui Varlaam

La început, la Turnu, condiţiile de trai erau austere, dar atunci - ca şi astăzi - înflorea aici cea mai preţioasă floare, cea a rugăciunii, care i-a atras pe mulţi în această foarte frumoasă poiană. La început, monahii au vieţuit în colibe, în case de lemn şi în chilii săpate în stâncă, aşa cum au făcut pustnicii Daniil şi Misail. Acesta din urmă a ridicat în mijlocul luminişului de lângă turnul romanilor o biserică de lemn cu hramul "Intrarea în Biserică a Maicii Domnului".

Poate că în vreuna din chiliile săpate în piatră, care se mai văd şi astăzi, a vieţuit şi egumenul Varlaam, altul decât Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, trecut la Domnul în anul 1657, şi autor al vestitei "Cazanii". Acest egumen Varlaam de la Turnu avea să ajungă mitropolit al Ţării Româneşti la anul 1676 şi a avut o grijă deosebită faţă de locul de unde a plecat, construind aici, în locul primei biserici din lemn, o bisericuţă din piatră şi cărămidă, copie fidelă a Coziei Vechi; sub ea s-au aşezat moaştele cuvioşilor Daniil şi Misail, care aşteaptă încă ceasul canonizării lor. Varlaam a ridicat în acest fel un turn al credinţei care a înfruntat veacurile şi a ajuns până în zilele noastre, deşi a fost greu încercat şi de timp, şi de alte nenorociri, precum cutremurele şi incendiile. În anul 1846, biserica a fost reparată, zugrăvită şi i s-a adăugat şi turla de către ieromonahul Agafton; la începutul secolului al XX-lea a fost restaurată de către episcopul Gherasim Timuş (1894-1911), apoi, după ce a fost mistuită de flăcări în 1932, a fost refăcută de către episcopul Nichita Duma.

Intrând pe porţile mănăstirii

Să lăsăm însă, pentru puţină vreme, la o parte istoria - cu toate că foarte interesantă - a acestui aşezământ şi să intrăm în rolul pelerinului. De cum te apropii de Turnu, lăsând în spate apele înspumate ale Oltului, eşti cuprins de o linişte profundă, învăluit fiind de sus de albastrul cerului, şi din toate părţile de verdele pădurii, apoi, înaintând câţiva paşi, eşti întâmpinat de oglinda limpede a unui lac micuţ, încărcat cu nuferi, în apele căruia se reflectă silueta albă şi zveltă a bisericii noi a mănăstirii, cu o arhitectură care te face curios de cum îţi îndrepţi privirea spre ea. Te gândeşti atunci că la această mănăstire vin sigur mulţi pelerini, de aproape şi de departe, dornici de reculegere şi refacere sufletească, pe care o găsesc nu atât în locurile, cât mai ales în oamenii şi prin slujbele zilnice care se oficiază aici, ca în toate mănăstirile noastre, începând din zorii zilei, cu Acatist, Ceasuri, Sfânta Liturghie şi Parastas, şi încheindu-se seara, cu îndătinatele rânduieli ale Miezonopticii, Utreniei şi Ceasului întâi; pentru cei doritori sau în nevoi se săvârşeşte şi Taina Sfântului Maslu miercurea, vinerea şi duminica.

Aici însă, te mai gândeşti fugitiv, este un loc pe care mulţi şi l-au ales şi poate că mulţi vor să şi-l aleagă ca şi teren în care să îşi înalţe turnul credinţei lor în Dumnezeu, îmbrăţişând viaţa monahală. În acest sens, un părinte care a făcut acest pas ne-a spus: "Monahismul trebuie să reziste în continuare, iar mănăstirile să nu se pustiască. Nevoie este de frăţime, de părinţi. Noi ne bucurăm să vină şi să rămână la mănăstire fraţi cu dragoste şi frică de Dumnezeu, însă pot exista şi pericole, şi eşecuri, dacă intrarea în mănăstire s-a făcut fără discernământ. La început, tuturor ne-a fost greu, şi cu toţii am fost supuşi la muncă şi la încercări. Cine intră în mănăstire renunţă la tot, la orice posesiune, căci doar sufletul trebuie să sporească. Perioada de încercare poate fi, uneori, destul de mare. Dacă începătorul nu îndeplineşte ascultarea, nu rezistă şi nu poate fi asimilat de obşte".

Oamenii sunt importanţi

Intrând pe porţile sfântului lăcaş, observi că nu eşti singur, ci eşti înconjurat de dragostea lui Dumnezeu şi de ospitalitatea părinţilor monahi care, deşi puţini se arată vederii tale, lucrează pentru bunăstarea mănăstirii şi pentru buna primire a pelerinilor care o vizitează; prin ospitalitatea şi dragostea lor îţi dai seama de dragostea pe care ne-o poartă Dumnezeu - de aceea sunt oamenii atât de importanţi, de aceea monahii susţin Biserica, atât prin revelarea iubirii părinteşti a lui Dumnezeu, cât şi prin rugăciunea lor neîncetată pentru întreaga lume.

Unde sunt monahii mănăstirii afli doar întrebând, iar de văzut laolaltă îi vezi doar la slujba din biserică. Afli că sunt fiecare la ascultările lor zilnice, la câmp, la pădure, îngrijind de stupii de albine, în grădină sau lucrând la întreţinerea şi îngrijirea mănăstirii, alţii la studiu, iar alţii confecţionând diferite obiecte de croitorie sau pictând.

Preocupările şi ascultările le sunt rânduite de către cel mai mare, părintele stareţ, care ţine cont de puterea şi priceperea fiecăruia. Despre acesta, deşi este un om retras, îţi poţi da seama că este un bun administrator şi un om de rugăciune, reprezentând oglinda întregii obşti, dar poţi afla, atât de la cei pe care îi păstoreşte, cât şi de la credincioşii mai apropiaţi, că este un model de blândeţe, modestie, statornicie, răbdare şi tăcere. În chilia sa lumina se aprinde dis-de-dimineaţă, căci pentru a ridica turnul credinţei este nevoie de multă râvnă, începută încă din zorii zilei; activitatea Sfinţiei Sale constă în supravegherea şi administrarea mănăstirii, spovedania ucenicilor, slujirea în biserică şi apicultura. Ca îndrumător duhovnicesc, părintele stareţ este dur cu păcatele, nu şi cu persoana care le-a săvârşit; mirenilor le recomandă îndeosebi îndepărtarea de păcatele desfrânării şi folosirea cu discernământ a surselor media, care deseori dezinformează şi slăbesc puterea duhovnicească a omului.

Ca ajutoare, părintele stareţ nu are numai câţiva oameni, ci întreaga obşte care a avut şi în trecut, şi are şi astăzi oameni deosebiţi, adevărate modele de virtute creştină şi monahală. Trebuie să îl menţionăm astfel pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care, la începutul secolului al XX-lea, a petrecut aproape doi ani în această mănăstire, înainte de a-şi efectua serviciul militar. Dar trebuie amintiţi şi alţi părinţi deosebiţi ce au vieţuit aici, cum ar fi părintele ieroschimonah Neofit, adormit în Domnul în anul 1998, care a avut o viaţă lucrătoare şi a rămas viu în conştiinţa numeroşilor săi ucenici.

Şi despre părinţii care vieţuiesc în prezent în sfântul aşezământ se pot spune lucruri deosebite. Călătorul grăbit nu poate observa decât armonia existentă înăuntrul şi în afara mănăstirii, în inimile oamenilor, răbdarea cu care este ascultat şi îndrumat, precum şi primirea caldă cu care este întâmpinat, ca unul care tocmai a scăpat, pentru ceva vreme, de grijile unui fel de viaţă împovărător şi obositor; însă, dacă va sta puţin mai mult, va putea afla câte ceva şi despre felul vieţii părinţilor din mănăstire: că unul este model de blândeţe, sinceritate, curăţie şi nevinovăţie, slujind mereu în casa Domnului, că altul face nepreţuite veşminte preoţeşti cu râvnă şi pricepere, că altul este foarte râvnitor la studiu sau că altul este un model de sărăcie şi neagoniseală, în chilia lui abia putând fi aflate o haină şi două-trei cărţi. În această privinţă, a vieţii duhovniceşti a acestor oameni, unul dintre părinţii întâlniţi la mănăstire ne-a spus: "Sunt mulţi părinţi neobosiţi la muncă şi rugăciune, a căror răsplată nu constă din laude. Sunt şi fraţi care nu sunt închinoviaţi, mireni, care vin şi petrec o perioadă anume alături de personalul mănăstirii şi duc o viaţă deosebită. Sunt creştini care participă în sărbători, constant, la slujbele care se oficiază aici. Încă mai sunt oameni vrednici de toată aprecierea pentru eforturile lor duhovniceşti. Din păcate, ochii multora nu mai văd sau nu mai vor să vadă aceste lucruri".

Două biserici în aceeaşi clădire

Despre cei care au vieţuit în acest sfânt aşezământ monahal vorbesc însă şi locurile însele, dacă pelerinul sau trecătorul nu este prea grăbit şi este dispus să le asculte. Cel mai frumos glas îl au, fără îndoială, chiliile săpate în stânca muntelui, în care se zice că ar fi vieţuit mulţi părinţi sfinţi, ba chiar şi o maică, însăşi mama episcopului Iosif al Argeşului, Marta monahia, care a trecut la Domnul în anul 1793. Vorbesc, apoi, chiliile cu cerdac, care amintesc de vremuri apuse, deşi acelaşi duh al rugăciunii le însufleţeşte până în zilele noastre, vorbeşte biserica veche, a cărei istorie am depănat-o mai înainte, şi nu în ultimul rând biserica nouă şi mai mare care, prin silueta ei impunătoare, atrage cu putere privirile celui intrat în curtea mănăstirii.

Povestea bisericii mari a Mănăstirii Turnu începe la sfârşitul veacului al XIX-lea, când episcopul Gherasim Timuş al Argeşului decide construirea unei reşedinţe de vară, constând dintr-o clădire care să încorporeze o biserică, o trapeză, dar şi câteva camere de locuit. Biserica a fost construită la etaj, având hramul "Schimbarea la Faţă" (6 august), care a devenit şi hramul principal al mănăstirii. Întreaga construcţie a fost proiectată de către arhitectul polonez A. Lipinscki, dar într-o modalitate totalmente străină de stilul bisericesc românesc. În 1901, cu ocazia sfinţirii noilor edificii, Schitul Turnu a fost ridicat la rangul de mănăstire.

Între anii 2003 şi 2005, acoperişul bisericii a fost reconstruit într-un stil specific românesc, cu o singură turlă centrală, iar pictura a fost realizată conform tradiţiei noastre picturale. Tot atunci, trapeza de la parter a fost transformată într-o frumoasă biserică, având hramul "Izvorul Tămăduirii". Aşa s-a ajuns ca în aceeaşi clădire să existe două biserici, ambele funcţionale, deşi exteriorul - e adevărat, puţin ciudat prin arhitectura sa rigidă, îndulcită însă de turla specifică bisericilor noastre - nu pare a indica acest fapt.

În curtea mănăstirii, lângă cele două biserici, odihnesc episcopii Nichita Duma, Gherasim Timuş şi arhiereul Evghenie Niculescu, care au arătat o grijă deosebită întregului ansamblu mănăstiresc, restaurându-l şi îngrijindu-se de acesta în cursul întregii lor vieţi.

Mănăstirea a fost desfiinţată în 1961, ca urmare a decretului 410 din 1959, dar, din 1975, lăcaşul monahal Turnu şi-a reluat misiunea sa sfântă, devenind schit în subordinea Coziei, şi din anul 1988, din nou mănăstire. De atunci, ea continuă să îndeplinească neabătut aceeaşi misiune sfântă a fiecărei mănăstiri, aceea de a ridica turnul credinţei în sufletul tuturor oamenilor care se deschid mesajului evanghelic al Bisericii noastre.