Acad. prof. dr. Leon Dănăilă este un nume pe care nu-l poţi uita uşor. O somitate în neurochirurgia românească, apreciat în lumea medicală internaţională, unde este cunoscut mai mult decât în propria ţară. El însuşi un creier strălucit, se remarcă şi prin alese calităţi morale, prin modestie, prin nobleţe. Aprecierile nu sună elogios când vine vorba despre un asemenea om care şi-a închinat propria viaţă semenilor. Din zi şi până în noapte se gândeşte la bolnavii săi. "Pentru mine viaţa înseamnă ceilalţi", mărturiseşte medicul, care operează în mod curent, gratuit, asemenea doctorilor fără de arginţi.
Ne-am întâlnit dimineaţă, la şase fix, în cabinetul domniei sale, aşa cum am stabilit cu câteva zile înainte. Deşi este foarte devreme, un ventilator aşezat în faţa biroului funcţionează deja, anunţând o zi caniculară. Încăperea e modestă - o canapea micuţă, un cuier cu câteva halate aduse de la spălătorie (învelite într-o folie transparentă pe care scrie "Domnul profesor"), un birou, un scaun şi o bibliotecă ticsită cu cărţi. Cărţi şi icoane, un ceas mare de perete, sprijinit de un tom şi mulajul unui creier uman, ca al unui copil. În afară de zgomotul ventilatorului, prin uşa întredeschisă a cabinetului se aude din când în când câte o voce. În rest, e linişte.
"Omul este mare prin ceea ce lasă în urma sa, nu prin ceea ce face"
Binevoitor, profesorul mă invită să iau loc la masa sa de lucru. Tocmai a terminat de verificat corespondenţa - scrisori, reviste de medicină din ţară şi străinătate, broşuri, pliante. Din câteva mişcări rapide aranjează obiectele răvăşite pe birou şi, într-un gest de finalizare a preocupării sale matinale - devenită rutină de ani buni -, rupe bucăţele un plic, pe care îl aruncă la coşul de gunoi din hol. Îşi face apariţia numaidecât în saboţii săi albi, imaculaţi, pe care şi-i vâră tacticos sub birou. Îmbrăcat din cap până în picioare în alb, la fel ca nuanţa părului lăsat uşor să crească, pare un arhanghel. Un mesager al veştilor bune. Al speranţei. Ca şi cum mi-a citit gândurile, medicul afişează un zâmbet blând, care l-ar convinge şi pe cel mai fricos bolnav să-i devină pacient.
De la ora 9:00 are două operaţii pe creier şi o a treia, programată abia după-amiază. Şi cea mai dificilă. În Secţia de neurochirurgie vasculară toate activităţile, inclusiv cele administrative, respectă un program precis şi o disciplină cazonă. Fiecare ştie ce are de făcut şi intervine când trebuie, cu promptitudine. Orice acţiune internă se desfăşoară după algoritmul unei operaţii pe creier.
La cei 78 de ani ai săi, nu operează în fiecare zi, însă este nelipsit din spital şi intervine în cazurile cele mai grele. Experienţa acumulată în 50 de ani de neurochirurgie, timp în care a făcut peste 30.000 de operaţii, adună în jurul său medici tineri, cărora le împărtăşeşte fără egoism sau de pe poziţie de superioritate din cunoştinţele sale preţioase, şi asta pentru că, spune profesorul, "omul este mare prin ceea ce lasă în urma sa, nu prin ceea ce face. Dacă un medic doreşte binele oamenilor şi după ce el nu va mai putea opera, trebuie să lase în urmă specialişti buni, cărora să le împărtăşească din experienţa sa".
S-a făcut 6:30, oră la care, în fiecare dimineaţă, profesorul merge la vizită. Profesorul merge prin saloane însoţit de o echipă întreagă de medici şi asistente. Ascultă cu răbdare detalii despre starea de sănătate a pacienţilor, pe care nu îi cunoaşte după nume, ci după boli. Nu vorbeşte mult, ascultă doar, dă din cap afirmativ şi răspunde când este întrebat. Punctează când şi când şi pune întrebări la care primeşte răspunsuri prompte. Deseori se apropie de pacienţi, le pune mâna pe umăr, îi încurajează. De fiecare dată îi face să zâmbească. La etajul întâi, la fel ca la parter, saloanele sunt ticsite de bolnavi. Tineri, oameni trecuţi de prima, a doua tinereţe, alţii foarte în vârstă, cu capetele bandajate sau cu tuburi care le ies din nas, din gură, conectaţi la aparate. Neputincioşi. Multă durere şi frică angoasantă în jur. Şi aceşti oameni în halate, atât de dedicaţi profesiei lor, în mijlocul cărora maestrul se distinge nu atât prin faptul că este singurul îmbrăcat în alb, ci prin puterea şi siguranţa pe care le transmite doar prin simpla prezenţă.
"Părinţii mei au plâns de tristeţe când au auzit că am intrat la Medicină"
În cele două ore până la prima operaţie aflu detalii despre parcursul formării sale profesionale şi nu numai. Amintirile se trezesc mai uşor cu un pahar de apă rece, pe care chirurgul mi-l serveşte amabil. Pe al său, aburit şi cu multe bule efervescente, îl bea cu poftă, dintr-o răsuflare.
De când se ştie şi-a dorit să facă medicină, să ajute oamenii. Născut în familia lui Gheorghe şi a Mariei, doi ţărani simpli, din comuna Darabani, judeţul Botoşani, micuţul Leon nu a avut parte de o bibliotecă în casă, însă, într-o zi, întâmplător (sau nu), a găsit o carte, pe care un medic o aruncase şi care i-a dezvăluit universul fascinant al unei operaţii abdominale. A fost atât de impresionat de acea descoperire, încât, încă de pe atunci, în mintea sa a încolţit gândul să devină medic. În liceu, notele cele mai mari le avea la biologie, mai apoi la anatomie, de care era foarte pasionat. Ore în şir citea şi conspecta cărţile de medicină de la bibliotecă. Chirurgul îşi aminteşte că noţiunile de medicină fixate de timpuriu i-au fost de mare folos, astfel că, în anul al II-lea de facultate, răpus de o răceală acută care nu l-a lăsat să înveţe pentru un examen la bacteriologie, a luat nota 9 graţie lecturilor din liceu.
Nu era printre fruntaşii clasei, pentru că obiectele studiate la şcoală i se păreau pierdere de timp, însă a fost singurul din liceu admis la Facultatea de Medicină. "Acceptarea la Medicină a fost pentru mine o bucurie imensă, iar pentru părinţii mei un motiv de întristare, pentru că îi lipseam de ajutorul meu în gospodărie. După terminarea liceului, ei m-au sfătuit să rămân acasă. Fiind cel mai puternic dintre cei trei fraţi, trăgeau de mine să merg la prăşit, la cosit, la arat, la semănat. Nu am vrut să rămân acasă. Bucuria părinţilor a venit mai târziu, când am devenit medic şi nu i-am dezamăgit", povesteşte doctorul Dănăilă.
După absolvirea Facultăţii de Medicină din Iaşi, a făcut un stagiu de trei ani la Comăneşti, în judeţul Bacău. De la dispensarul la care a fost repartizat a cerut să meargă la spital, un an, chiar dacă era plătit mai puţin, însă era convins că doar aşa va reuşi să înveţe cu adevărat. A făcut stagii la toate secţiile, făcea gărzi peste gărzi, creierul său era ca un burete ars de soare care absorbea intens informaţii peste informaţii. Cel mai mult i-a plăcut chirurgia, unde făcea gărzi neplătite şi mai intra din când în când la operaţii, mai mult ca observator. A făcut impresie bună, devenise deja o prezenţă indispensabilă, aşa că şefii spitalului au reuşit prelungirea cu încă un an a rezidentului Leon Dănăilă în unitatea lor spitalicească. Următorul an, ultimul, l-a petrecut într-un dispensar din Dărmăneşti.
A urmat venirea la Bucureşti. A fost singurul candidat din judeţul Bacău admis şi acceptat să lucreze la Spitalul "Bagdasar-Arseni", deşi i se spusese să nu lucreze cu Arseni, pentru că era om dur. Aşa a fost, însă pentru tânărul Dănăilă pasiunea pentru medicină era mai puternică decât propria fiinţă. A fost repartizat la Secţia de traumatisme vertebro-medulare, unde timp de patru ani a îngrijit oameni paralizaţi, care urinau pe ei, şi a fost nevoit să-şi desfăşoare profesia în condiţii foarte grele, într-un miros greu de suportat.
Perseverent şi cu rezultate bune de la o zi la alta, tânărul medic i-a atras atenţia lui Arseni, care l-a chemat să lucreze cu el. Colaborarea nu a durat mult. Seniorul, de altfel un nume de referinţă în neurochirurgia românească, era invidios pe succesul discipolului său, al cărui talent ameninţa să-l pună în umbră. Ura a luat proporţii când, în anii â79, Leon Dănăilă a inventat microscopul operator, cel mai important instrument microchirurgical, care a redus rata mortalităţii de la 50%, cât se înregistra la noi în acei ani, la sub 4%.
"Cel mai mare beneficiu pe care mi l-a făcut Arseni, deşi el a crezut că îmi face un rău, a fost să mă aducă la Secţia de neurochirurgie vasculară. Astfel am fost nevoit să iau decizii administrative şi să operez în acelaşi timp. Asta m-a ajutat foarte mult, pentru că nu mi-a lăsat creierul să hiberneze. Am luat secţia de la zero şi acum este cea mai modernă din tot spitalul", vorbeşte cu încântare renumitul chirurg, asemenea unui părinte despre copilul său.
Două dorinţe: "Să-mi onorez meseria şi să fiu om între oameni"
În 50 de ani, de când descuie capetele oamenilor, chirurgul a operat oameni fel de fel. De la cei mai săraci (multora dintre aceştia le-a plătit el însuşi biletul de întoarcere acasă) până la cele mai ilustre personalităţi, printre care Houari Boumedienne, fostul preşedinte al Algeriei (n.r. - preşedinte între anii 1965 şi 1978), sau fostul prim-ministru al lui Kim Ir-Sen (n.r. - ex-preşedinte comunist al Coreii de Nord). Nu a fost niciodată tentat să rămână în străinătate, deşi ofertele n-au lipsit. A dus întotdeauna un trai modest şi nu şi-a dorit niciodată mai mult decât strictul necesar. "Dacă rămâneam pe timpul comunismului în străinătate, toţi fraţii mei ar fi fost daţi afară de la serviciile lor. Eu aş fi fost bine mersi, dar cei de-acasă m-ar fi urât, iar părinţii ar fi suferit. Să fac rău atâtor oameni pentru mine nu se merita. Eu întotdeauna m-am gândit să nu mă fac de râs şi să audă cei de la Darabani că nu sunt în stare să-mi onorez meseria şi să fiu om între oameni", explică cu o judecată sănătoasă, a omului de la ţară, medicul Dănăilă.
A rămas în ţară. Şi-a văzut de operaţii, de cercetare. Până în prezent a scris 40 de cărţi. Este profesor universitar, academician, absolvent al Facultăţii de Filosofie-Psihologie, membru al multor societăţi ştiinţifice internaţionale. Face parte din comitetul director al unor prestigioase reviste de specialitate, deţine 18 brevete de inventator şi 10 de inovator. A făcut stagii de specializare în Europa şi SUA. A introdus pentru prima dată într-o sală de operaţie din România microscopul operator (1979) şi laserul (1984).
Numărul mare al intervenţiilor chirurgicale cu grad ridicat de dificultate, precum şi excelentele rezultate obţinute postoperator îl situează în rândul celor mai mari neurochirurgi din lume. De curând, împreună cu biologul Viorel Păiş, a descoperit o nouă celulă în creier - cordocit-protectocit -, ca rezultat al unei munci asidue de cercetare, care a durat trei decenii. Potrivit personalităţilor medicale internaţionale, această premieră mondială "miroase a premiul Nobel".
"Eu nu simt oboseală. Îmi place să cercetez, să operez. Eu şi în concediu am mers cu maşina de scris. Citeam, scriam oricând, inclusiv sâmbăta şi duminica. Muncă multă…", dezvăluie profesorul unul din secretele remarcabilei sale cariere. Şi ar mai fi conduita de viaţă impecabilă. Programul său, chiar şi după atâţia ani de efort intens şi consum nervos, este unul strict: se trezeşte la 3:30, până la 4:00 îşi face toaleta de dimineaţă, după care scrie şi citeşte până la 5:40, când pleacă la spital. La 6:00 ajunge la spital, până la şi jumătate consultă corespondenţa, după care urmează vizita. Ştie când ajunge la spital, dar nu ştie niciodată când se întoarce de acolo. În zilele bune, când nu sunt operaţii care să-l ţină în secţie, se întoarce acasă la ora 17:00, rezervă timp pentru treburile gospodăreşti, citeşte şi scrie, dacă îi rămâne timp se pune la punct cu ştirile televizate, şi ziua se încheie la ora 21:00. A doua zi o ia de la capăt, neobosit.
"Superstiţii nu am, credinţă numai"
Profesorul Dănăilă este chemat în sala de operaţie. Răspunde prompt ca un soldat la apelul goarnei de pe câmpul de luptă. Până ajunge în sala de dezinfectare nu scoate o vorbă. În birou îmi spunea că se roagă înaintea fiecărei operaţii. Poate acesta este timpul rezervat momentului în care stă la sfat cu Dumnezeu. L-am întrebat dacă are superstiţii şi mi-a replicat simplu: "Superstiţii nu am, credinţă numai".
Îmbracă pe rând halatul, schimbă încălţările, îşi pune boneta, masca, după care îşi spală meticulos cu mult săpun mâinile, deasupra unei chiuvete largi şi adânci. Intră în sala de operaţie, o încăpere perfect sterilizată, unde îl aşteaptă un medic, doi rezidenţi, câteva asistente. Profesorul aruncă o privire asupra creierului pacientului - care pulsează ca o inimă, puternic vascularizat de vase de sânge fine -, schimbă câteva vorbe cu medicii şi se aşază la microscopul operator. La 78 de ani, chirurgul Leon Dănăilă are o vedere de vultur, operează fără ochelari, iar mâinile îl ascultă, fără ezitare. Imaginea intracraniană este proiectată pe un monitor şi bisturiul ţinteşte cu precizie anevrismul. Totul este calculat. Pentru chirurgul Dănăilă fiecare celulă este sfântă, are o funcţie anume şi trebuie păzită.
Creierul, acest centru de comandă al întregului organism, care dirijează toată viaţa noastră fizică, psihică, cere totul sau nimic. Cere perfecţiune, atenţie, migală, devotament. Fiecare milimetru este important pentru viaţa ulterioară a pacientului, care poate fi redat în integritatea sa familiei şi societăţii sau poate deveni o plantă. Meseria aceasta este o vocaţie, un crez şi cere dăruire totală, sacrificiu. În sala de operaţie nr. 2, alţi tineri entuziaşti, dedicaţi îl primesc pe maestru în mijlocul lor. Îi fură mişcările, absorbiţi de tehnica unicat a acad. prof. dr. Leon Dănăilă. Datorită lui, şcoala de microchirurgie românească de la Spitalul "Bagdasar-Arseni" din Capitală merge mai departe…
