„Mihai Eminescu a fost frate cu bunicul meu, Matei Eminescu, căpitan în armata română. Ca descendente ale marelui poet, am mai rămas doar noi, cele trei surori. Cum ar veni, eu sunt cea mai mare dintre nepoatele lui Eminescu“, spune Natalia Eminescu. Femeia are peste 70 de ani, a fost asistentă medicală şi locuieşte într-o garsonieră modestă, din cartierul bucureştean Titan. Îşi împarte singurătatea cu cele două pisici, Miţu şi Nichi, despre care îmi vorbeşte cu multă afecţiune, iar în privinţa oamenilor, are o singură prietenă foarte bună.
În ziua întâlnirii noastre, doamna Natalia era în căutarea unui cadou şi a unui buchet de flori pentru prietena sa, care îşi aniversa ziua de naştere. A acceptat invitaţia, nu înainte de a merge la slujba Vecerniei. De altfel, biserica este locul în care urmaşa marelui poet merge cu regularitate.
„Sunt un om ca toţi ceilalţi“
În Biserica „Acoperământul Maicii Domnului“ din Titan, deşi nu sunt mulţi oameni, lăcaşul de rugăciune răsună de imnuri de slavă şi rugăciune. De câteva minute, a început slujba Vecerniei. O caut din priviri pe cea care ar putea însuma, după mintea mea, semnalmentele unei descendente dintr-o familie de vază - coc atent aranjat sub o eşarfă din mătase, haină de blană şi încălţări fine. Nicio figură din cele prezente nu se potriveşte descrierii creionate sumar în imaginaţia mea. Chiar dacă îi privesc insistent, oamenii nu mă văd, îşi ţin capetele plecate, atenţi la cuvintele preotului.
„Doamna Natalia, veniţi, vă rog, mai în faţă!“, se aude la finalul slujbei glasul parohului Mihai Stavără. Cei prezenţi îşi îndreaptă cu toţii privirile spre femeia chemată de preot. Din rândul enoriaşilor care aşteaptă la miruit se desprinde o bătrână uşor gârbovă, mică de înălţime, modestă, cu un zâmbet bun pe faţă. Intimidată de atenţia neaşteptată a tuturor celor prezenţi, în ochii femeii încep a licări două luminiţe, la fel ca cele din policandrul care atârnă greu din tavan.
„Ce aş putea să vă spun? Nu prea sunt obişnuită cu interviurile. Eu sunt un om ca toţi ceilalţi, nu ştiu dacă aş avea ceva interesant să vă spun“, încearcă să mă convingă doamna Natalia.
„Nu am făcut medicina, pentru că nu am avut rădăcini sănătoase“
Începem cronologic discuţia. Aflu de la Natalia Eminescu de Matei, al zecelea copil din cei 11 copii ai lui Gheorghe şi ai Ralucăi Eminovici. Matei, născut în 1856, a studiat Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în armata română. Aglae, născută în 1852, şi Matei sunt singurii care au lăsat urmaşi direcţi. Victor, tatăl doamnei Natalia Eminescu, este primul şi singurul băiat al lui Matei.
„Pe bunicul, Victor, nu l-am cunoscut. Tata s-a născut în Brăila, dar a trăit foarte mult în Iaşi, unde a cunoscut-o pe mama. S-a căsătorit târziu cu mama mea, Alexandrina, pe la 50 de ani, după ce a mai avut o căsnicie în tinereţe. Din prima căsătorie a tatei am avut două surori gemene, care au murit. Erau cam de o vârstă cu mama mea. Noi, cele trei surori, ne-am născut în Bucureşti. Tata a murit când eu aveam 13 ani, din cauza unui reumatism poliarticular“, povesteşte doamna Eminescu, care nu a renunţat la numele său nici după ce s-a căsătorit.
După moartea tatălui, mama Alexandrina a rămas singură cu cele trei fete. Nu s-a mai recăsătorit vreodată şi a preferat să-şi întreţină copilele prin forţele proprii, aşa că
s-a angajat într-o alimentară. Doamna Natalia povesteşte, fără să detalieze, că anii aceia au fost o luptă. O perioadă de timp a stat împreună cu surorile dânsei la internat. N-au avut încotro. Când a venit vremea să se orienteze spre o profesie, şi-ar fi dorit să devină medic, aşa cum o sfătuise tatăl, dar nu s-a putut, pentru că „nu am avut rădăcini sănătoase - tata a fost avocat, mai scria, traducea din limba franceză, scria la ziar. Dacă nu s-a putut, am ales şcoala de asistente“.
„Nu am înclinaţii spre literatură“
O întreb dacă a ajutat-o în vreun fel numele Eminescu. „Cei mai mulţi oameni ne-au privit pe mine şi familia mea cu multă curiozitate, mirare şi interes. Cei mai mulţi au vorbit cu noi pentru a-şi documenta un discurs sau o prezentare, pe care mai apoi au susţinut-o într-un cadru oficial.“
Cu toate acestea, urmaşa marelui nostru poet şi-a văzut de drumul său în viaţă, fără să facă apel la înaintaşii săi. A lucrat o viaţă întreagă ca asistentă medicală la Secţia chirurgie cardio-vasculară a spitalului Fundeni, cu cei mai renumiţi medici, dintre care amintim: Ioan Pop de Popa, Dan Setlacec, Ion Făgărăşanu. Şi-a iubit meseria, căreia i s-a dedicat până la epuizare. Pentru că viaţa s-a confundat cel mai adesea cu profesia, într-un ritm de contratimp, nu prea a fost loc de poezie în viaţa Nataliei Eminescu. De altfel, „nu am fost niciodată visătoare şi nici nu am înclinaţii spre literatură“, răspunde amuzată femeia. Doamna Natalia este o femeie puternică, care a ştiut să reziste necazurilor, să nu-şi plângă de milă şi să-şi asume responsabilităţi în viaţă. Pentru dânsa, familia din care provine nu este un mijloc de a obţine anumite câştiguri sau atenţie din partea oamenilor. Nu a aşteptat niciodată nimic de la nimeni. Şi-a câştigat demnitatea prin munca proprie. Păstrează cu respect memoria înaintaşilor săi, pe care îi pomeneşte la Sfânta Biserică, iar pe Mihai Eminescu îl vede ori de câte ori i se face dor. Nu este un mod metaforic de exprimare, ci adevărul gol-goluţ. Mihai Eminescu există. Este băiatul surorii mijlocii a doamnei Natalia, care este specialist în electronică. Despre marele Mihai, femeia conchide: „Pentru mine, Mihai Eminescu este un înaintaş de valoare al familiei noastre şi al întregii ţări.“
▲ Ce s-a ales de familia lui Eminescu
Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici şi al Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiica unui stolnic din Joldeşti. Familia coboară pe linie paternă din Transilvania, de unde emigrează în Bucovina. Bunicii săi, Vasile şi Ioana, trăiesc în Călineştii lui Cuparencu, nu departe de Suceava, comuna întemeiată de emigranţii transilvăneni. Mor din cauza epidemiei de holeră din 1844, înainte ca poetul să-i cunoască. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl poetului, trece din Bucovina în Moldova şi este ridicat la rangul de căminar. Îşi întemeiază gospodăria sa la Ipoteşti, în Ţinutul Botoşanilor.
Primul născut, Şerban (n. 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în 1874. Niculae, născut în 1843, este cel de-al doilea născut. Iorgu (n. 1844) studiază la Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli. Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, n. 1846, a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai. Descris în mai multe poeme, acesta moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, n. 1848 (sau 1849), trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori, a locuit în Ipoteşti şi a avut doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-a născut Harieta, sora mai mică a poetului, în jurul anului 1854. Matei, n. 1856, este singurul care a lăsat urmaşi direcţi. A studiat Politehnica la Praga şi a devenit căpitan în armata română. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an şi jumătate, iar data naşterii este necunoscută.
