Vocația preoției într-o familie de cinci generații

În satele sucevene Hârtop și Dolheștii Mari a existat, timp de aproape un veac și jumătate, o succesiune de generații de preoți provenind din aceeași familie. Unul dintre aceștia a păstorit Dolheștii Mari în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și a lăsat amintiri de neșters în memoria satului. Au urmat, pe rând, și ceilalți, ducând preoția, ca pe un dar sfânt, din tată-n fiu. Localnicii i-au prețuit și i-au considerat „preoți de leac”, iar numele lor e încă foarte respectat și astăzi.

Mircea Giosan are 42 de ani și e ultimul descendent, pe linie masculină, al acestei familii. S-a născut în Suceava, dar a copilărit în ograda bunicilor materni, familia preotului Neculai Manoliu, din Dolheștii Mari. Acolo, în frumoasa casă a bunicului, în satul pe care acesta-l păstorea de câteva decenii, Mircea a descoperit dimensiunile unei familii cu ramificații în toată țară, dar ai cărei membri au ținut întotdeauna strânsă legătura de neam. Tot acolo a observat și cum vocația unui preot poate influența viața unei comunități.

A crescut cu imaginea unui bunic distins, foarte respectat, cu grija pentru știință de carte a bunicii, învățătoare în sat, dar mai ales a crescut în cultul strămoșilor și în ideea că istoria de familie e parte din ființa noastră, așa cum auzise mereu de la celălalt bunic, din partea tatălui, profesorul de geografie și istorie Dragoș Giosan. „Îmi plăcea de mic să ascult poveștile despre strămoși. Iar curtea bunicilor a fost mereu plină de rude; veneau verii bunicului din sudul României. Era o atmosferă de familie foarte plăcută. Mai târziu mi-a plăcut să adun toate aceste date despre rădăcinile noastre. Dar meritul nu este al meu, ci al familiei care m-a crescut în acest spirit”, consideră Mircea Giosan.

În timp, această curiozitate pentru trecut, pentru neamul din care se trage l-a acaparat cu totul. Și, deși a urmat studii tehnice de economie și este manager de achiziții într-un oraș din Franța, își dedică timpul liber căutând urmele strămoșilor. Fotografii vechi, de familie, scrisori ale ascendenților fie pe linie maternă, fie pe linie paternă, rubrici din ziare, în care înaintașii i-au fost pomeniți, fragmente din cărți de memorii sau însemnări găsite cu totul întâmplător despre vreun membru al familiei lărgite fac acum parte dintr-un fond personal foarte prețios, care însumează o istorie de mai bine de un veac și jumătate. Câteva veri la rând și-a luat scannerul în spinare, a revenit în țară și a bătut la ușile rudelor bătrâne, pentru a salva imagini îngălbenite de timp sau alte tipuri de documente, a strâns informații și amintiri care altfel s-ar fi pierdut. Fiecare „personaj” din familie e păstrat nu doar în amintire, ci și în câte o fișă biografică, pe care Mircea Giosan a reușit s-o întocmească cu ajutorul mamei sale, Cătălina Giosan, și al mătușii sale, Consuela Mândroviceanu. Pentru unele fotografii a consumat zile întregi, în îndelungi căutări pe internet, achiziționându-le la licitație. Azi, din acest „cufăr” valoros al memoriei familiei sale face parte și arborele genealogic pe care l-a întocmit și care ne conduce până la strămoșul născut la 1747 - Ștefan Onescu (Oiescu), decedat în 1856, în satul Hârtop din județul Suceava. De aici începe și povestea preoților acestei familii.

Primul strămoș preot a venit din Argeș

Preotul Ștefan Onescu sau Oiescu, după cum arată unele însemnări, s-a născut pe la 1747, undeva în județul Argeș, iar de acolo s-a tras înspre Moldova, decedând la Hârtop, județul Suceava, în 1856. Despre acest preot nu s-au păstrat prea multe date în familie. Se știe însă că a avut doi fii, Neagu și Ștefan, ambii preoți. „Nu știu cu certitudine care a fost numele lui de familie. În documentele pe care le-am găsit, se semna când Onescu, când Oiescu. El este primul preot din familia mea pe ramură maternă”, explică Mircea Giosan.

În istoria familiei extinse avea să apară însă un alt preot, pe o altă linie de filiație. Acesta a fost, de altfel, și primul preot pomenit din bătrâni în Dolheștii Mari - Costache Teodoru. „Popa Costache”, cum îi spuneau enoriașii, s-a născut pe la 1795 și a decedat în 1867. A fost preot și în vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. În unele documente este pomenit și ca protopop. „Despre el am găsit niște mărturii culese de profesorul Valeriu Sandovici, care a fost fiu al satului și bun prieten al bunicii mele, Viorica Manoliu. Acest preot a fost străbunicul bunicului meu, preotul Neculai Manoliu. În sat se știe că a fost cel care a înălțat turnul bisericii”, spune Mircea Giosan. Adăugirea turnului peste biserica ctitorită înainte de 1481, în Dolheștii Mari, de hatmanul Șendrea, dregător iubit al domnitorului Ștefan cel Mare, este consemnată și pe pisania locașului: „Turnul s-a adăugat la 1854 (adică exact în vremea păstoririi preotului Teodoru, n.r.), contribuind sătenii”.

În monografia comunei Dolheștii Mari, despre acest vrednic „popă Costache” Valeriu Sandovici scria: „Înalt, ascetic, cu o barbă călugărească, îmbrăcat în reverendă neagră cu părul alb, era un misionar peste vreme, stăpânul vieții și judecății, cu o solidă moștenire morală, cu vocație de constructor, cu o trăire profundă a unor sentimente pe care mulți dintre săteni le considerau ca aparținând unei lumi apuse”. Părintele Costache Teodoru avea să fie deschizătorul unei succesiuni de generații de preoți, aparținând aceleiași familii extinse, care au slujit în biserica veche de la Dolheștii Mari mai bine de un veac.

I-a succedat chiar ginerele său, părintele Gheorghe Bicleanu, născut în 1865, la Beclean pe Someș, în Transilvania, și decedat în 1945, în comuna Hărmăneștii Vechi, din județul Iași. „Părinții lui s-au refugiat din motive politico-religioase în regiunea Moldovei. S-au stabilit în zona Neamțului, unde doi dintre băieți, printre care și acest Gheorghe Bicleanu, au urmat Seminarul Teologic. În familie se spunea că a căutat să moștenească o parohie și a găsit un preot bătrân în Dolheștii Mari (pe Costache Teodoru, n.r.), care avea o fată de măritat. Se spune că era un om voinic, dar foarte agil și că purta părul prins în coadă, după moda vechilor preoți”, povestește Mircea Giosan. Descrierea e confirmată și de o fotografie publicată de profesorul Sandovici în monografia comunei Dolheștii Mari, ce datează de la 1906, în care părintele Bicleanu e surprins în fața bisericii, alături de patru membri ai Consiliului parohial.

Gheorghe Bicleanu a slujit în biserica veche din Dolheștii Mari între anii 1870 și 1900. A fost un om dedicat comunității și familiei, având 11 copii, din care au trăit doar cinci: trei fete și doi băieți. Una dintre fete avea să se căsătorească, peste ani, cu preotul Gheorghe Manoliu, cel care i-a urmat în parohia de la Dolheștii Mari. „Tocmai pentru a-i lăsa locul ginerelui său, spre sfârșitul carierei s-a mutat în satul Blăgești, din județul Iași, unde a slujit ca preot în biserica satului și unde este și îngropat”, explică Mircea Giosan. Părintele Gheorghe Bicleanu s-a prăpădit în 1945, în vremurile grele de după război, la Moinești (județul Bacău), în timp ce se afla la unul dintre copii. A fost adus într-un car cu boi, vreme de două zile, până la Blăgești, acolo unde și-a dorit să fie înmormântat. Acesta a fost străbunicul matern al Cătălinei (Manoliu) Giosan, mama lui Mircea Giosan.

Preoții Manoliu, tată și fiu

La 20 august 1882, în satul Hârtop din județul Suceava, s-a născut Gheorghe Manoliu, stră-strănepotul preotului Ștefan Onescu (Oiescu), cel venit din Argeș, și ginerele părintelui Bicleanu, căruia i-a urmat în păstorirea comunității de la Dolheștii Mari vreme de 47 de ani (1900-1947).

Gheorghe Manoliu avea să fie străbunicul pe linie maternă al lui Mircea Giosan. „Pe străbunicul nu l-am cunoscut, a murit înainte de a mă naște eu. Dar ce știu din familie este că era considerat «preot de leac» în sat și împrejurimi. Îl vizitau oameni veniți de departe, de dincolo de Târgul Fălticenilor. Se spune, de asemenea, că era foarte viguros. Iarna dormea fără focul făcut în sobă și se spăla numai cu apă rece. Joia se ducea la târg, la Fălticeni, de unde cumpăra vin de Panciu și «alămâi», cum spunea el lămâilor. În loc de plasă, purta un coș de nuiele. Era și foarte migălos, nu-și cumpăra niciodată șireturi, și le confecționa singur, împletindu-le mărunt, din fire de cânepă, și ascuțea minuțios creioanele nepoatelor. Avea o bărbuță albă și părul bogat, pe care și le îngrijea cu foarte mare atenție, și ochii foarte albaștri”, îl evocă Mircea Giosan.

Gheorghe Manoliu a marcat viața parohiei de la Dolheștii Mari, fiind o personalitate puternică, a cărei prezență nu putea fi ignorată. În perioada păstoririi sale a fost realizată catapeteasma bisericii. În vremea celui de-al Doilea Război Mondial, a suplinit lipsa învățătorilor din sat, plecați pe front, învățându-i carte pe copiii din parohie. A participat la înființarea Băncii „Albina” din localitate și a fost membru în comitetul de organizare pentru construirea dispensarului. Din spusele strănepotului Mircea Giosan, numele preotului Gheorghe Manoliu a fost pomenit și într-o conferință ținută de Nicolae Iorga, la 16 decembrie 1911, în Aula Academiei Române din București. Era unul dintre acei intelectuali gospodari ai satelor românești al căror model a fost portretizat în literatura română prin imaginea „popei Tanda”, așa de bine creionată de Slavici - își cosea fânul, participa intens la muncile câmpului, mergea „la moara lui Rotaru”, tăia lemne și avea cei mai frumoși cai. A murit la 4 ianuarie 1972. 

La Biserica „Sfânta Parascheva” din Dolheștii Mari i-a urmat, vreme de 36 de ani (1947-1983), fiul său, preotul Neculai Manoliu (1915-1994). Acesta a fost bunicul lui Mircea Giosan. „Bunicul era foarte iubit în sat. Țin minte că, deși ieșise la pensie de multă vreme, prin 2000, când mai mergeam pe acolo, mi se spunea «nepotu’ lu’ preotu’ cel bătrân». Povestea bunicul că, la începuturile sale ca preot, slujea și în Valea Bourei, un sat din apropiere. Mergea cu brișca și iarna erau lupi; nu i-a fost ușor. Bunicul citea foarte mult, era foarte cult, avea toată colecția revistei «Magazin istoric». Era foarte priceput horticultor, altoia pomi și când era o problemă în livezi, lumea îl chema pe el. Și țin minte că venea lumea acasă «la cetit» rugăciuni”.

A fost pe front, ajungând până la Odessa, a sprijinit dezvoltarea satului în care a slujit, dar mai ales a fost un preot cald și apropiat de enoriașii săi. O mărturie a unui fiu al satului, Toader Buculei-Șomuz, spune aproape totul despre felul în care era construit acest preot: „Particip, la 1 ianuarie 1948, ziua Anului Nou și de sărbătorire a Sfântului Vasile, la slujba din biserica satului natal. Eram în vacanță. Biserica ticsită de lume. (...) În primul rând, pe partea ușii altarului unde preotul primește pomelnice, se aflau cinci bătrâni cu plete și mustăți albe ca zăpada, îmbrăcați în cojoace albe, ce treceau peste genunchi, ajurate cu blănițe de miel astrahan, de culoare brumărie sau maronie. (...) În timpul slujbei, fața părintelui Manoliu era întunecată, a supărare, care se simțea și-n glasul cântărilor religioase oficiate. (...) După terminarea predicii, mai scurtă ca cele de altădată, părintele Manoliu, cu un tremur în glas, spune celor de față doar atât: «Frați creștini, s-a făcut cunoscut că în urmă cu două zile, la 30 decembrie, Majestatea Sa Regele Mihai I a renunțat la tron și a părăsit țara, iar cei ce o conduc au hotărât ca România să fie republică populară». În momentul acela, atent la părinte și lume, observ pe obrajii celor cinci bătrâni curgând lacrimi”.

O familie cu ramificații în toată țara

Familia extinsă a acestor preoți a cuprins însă mulți alți membri, care au excelat în numeroase domenii (primari, învățători, funcționari) și care s-au răspândit în toată țara. Prin căsătorii, și numărul preoților din familie a crescut. Spre exemplu, părintele Gheorghe Manoliu a fost socrul altui preot, dedicat vocației sale și bine cunoscut în Iași - Mihai Mănucă, paroh al Bisericii Toma Cozma din capitala Moldovei, cărturar de școală veche, tatăl eminescologului și universitarului Dan Mănucă. A fost unchiul (prin căsătorie) și nașul mamei lui Mircea Giosan.

Tot din această familie se trage și părintele Emanoil Manoliu, văr „mai de departe” al preotului Neculai Manoliu. Părintele Emanoil Manoliu a fost, în perioada 1935-1990, parohul Bisericii „Sfinții Mercurie și Ecaterina” de la Rădășeni, județul Suceava.

Povestea lor de generații rămâne pentru noi, cei de azi, o mărturie-document din memoria unei epoci. Și ne reamintește de felul în care se raportau cei vechi la lume și viață, de respectul pentru vocația căreia i se dedicau. Dintr-un ascuțit simț al datoriei față de propriul trecut, Mircea Giosan a reușit să facă ceea ce puțini își propun: să pună cap la cap piese dintr-un puzzle al istoriei ascendenților săi. Acum, când legăturile interumane sunt intermediate de tehnologie, iar ideea de familie și-a pierdut din vitalitate și din emoția caldă a apropierii între membrii săi, eforturi ca ale lui sunt ca un balsam tămăduitor peste rănile timpului.