România visurilor mele

Cine crede că un elev de gimnaziu din România nu e conştient de lumea în care trăieşte se înşală. Realismul cuvintelor pe care-l surprinzi citind rândurile scrise de două tinere de la liceul bucureştean „Marin Preda“ e cea mai bună dovadă. Am primit eseurile lor de la Janeta Niţă, profesoară de religie la aceeaşi şcoală.

Munţi falnici cu piscuri împădurite, câmpii întinse, pline de flori înmiresmate, râuri limpezi, marea învolburată şi un cer azuriu senin. Aşa văd eu frumuseţea ţării noastre. Oameni voioşi, inteligenţi, iubitori şi ingenioşi. Aşa văd eu frumuseţea poporului român.

Păduri defrişate, râuri poluate, plaje neîngrijite, gunoaie aruncate peste tot. Aşa văd eu influenţa negativă a oamenilor asupra pământului nostru natal. Oameni mincinoşi, egoişti, răi, leneşi, deprimaţi. Aşa văd eu influenţa negativă a epocii în care trăim asupra românilor de altădată.

Îmbinând aceste aspecte, vom obţine România zilelor noastre. S-au păstrat frumuseţile naturale şi spiritul românesc încă mai dăinuie în sufletele noastre, însă au intervenit alţi factori care ne „poluează“ patria. Cu bune, cu rele, asta e ţara în care m-am născut şi în care trăiesc.

Totuşi, am dreptul să visez la România de demult, mai curată şi mai primitoare, însă transpusă în zilele noastre. România visurilor mele ar fi o ţară bine dezvoltată pe toate planurile, care se află în relaţii bune cu toate statele vecine şi nu numai. O ţară în care bunul-simţ şi respectul sunt legi nescrise, cunoscute şi urmate de toată lumea. O ţară în care minciuna este considerată a fi cea mai josnică „îndeletnicire“, şi nu o modalitate de a rezolva orice problemă. O ţară în care toţi sunt preocupaţi de îngrijirea mediului înconjurător, de înfrumuseţarea oraşului în care trăiesc şi a împrejurimilor acestuia.

O ţară în care românul nu este nevoit să lucreze în afara graniţelor pentru a-şi întreţine familia, ci poate duce un trai mai mult decât decent la el acasă. O ţară în care prietenia şi dragostea înăbuşă ura, şi nu invers. O ţară în care orice străin şi-ar dori să se fi născut.

Am visuri prea mari. Poate chiar absurde… Câţi nu şi-au pus în minte să schimbe în bine ţara şi au eşuat? Poate unii au reuşit, dar la scară foarte mică. Este foarte greu să convingi o naţiune întreagă să-şi schimbe mentalitatea.

Este imposibil, cred eu, să faci 19 milioane de români să lase în urmă vechile obiceiuri „nesănătoase“ şi să se preocupe de transformarea României într-o ţară importantă a Europei…

Tradiţia la români este foarte importantă. Sau cel puţin era cândva. Acum şi vechile datini au început să se piardă, fiind înlocuite de sărbători americane sau de obiceiuri franţuzeşti. Atunci stau şi mă gândesc: dacă putem prelua de la străini tradiţiile lor, lucru pe care îl facem cu mândrie şi entuziasm, de ce nu am putea lua şi exemplul pozitiv dat de ei privind organizarea ţării, mentalitatea cetăţenilor, atitudinea lor unitară ca popor?...

Sunt încă un copil. Nu am posibilitatea să schimb nimic singură. Îmi iubesc ţara, dar totuşi văd în jurul meu numai oameni care încearcă să plece de aici.

 Spun că „afară“ e mai bine. Şi atunci devin confuză: dacă e atât de bine în alte ţări şi toată lumea e conştientă de acest lucru, toată lumea e de acord că în străinătate se trăieşte mai bine, atunci de ce nu se pun cot la cot să transforme România într-o ţară mai bună decât cele de „afară“, ci se mulţumesc să închidă ochii, să spună că altcineva se ocupă de această schimbare şi apoi să treacă graniţele, fără gând de întoarcere?

România visurilor mele atârnă de un fir de pânză de păianjen. Iar firul acesta se slăbeşte încetul cu încetul. Numai dacă poporul român ar lucra împreună şi ar construi un piedestal pe care să aşeze patria noastră, numai atunci acest vis frumos ar deveni realitate.

Mi-e teamă însă că românii sunt prea debusolaţi şi confuzi, prea prinşi în treburile cotidiene neînsemnate şi nu sunt în stare să se concentreze pe evoluţia României, pe evoluţia românilor…