Sensul nonsensului

"În lupta consecventă împotriva individualităţii umane, statul socialist a început prin a-l priva pe om de un prim prieten - calul, făgăduindu-i în schimb tractorul. (De parcă un cal înseamnă doar trasul la plug, nu e prietenul tău viu, la bine şi la rău, un membru al familiei tale, o parte a sufletului tău). Foarte curând şi cu toată stăruinţa a început să fie urmărit şi cel de-al doilea prieten al omului, câinele... câinele nu ascultă radio, nu citeşte ziare, e un fel de cetăţean incontrolabil al statului, dotat cu o forţă fizică ce nu poate fi consumată în interesul statului, ci pentru apărarea stăpânului ca individualitate", spunea Alexandr Soljeniţîn în "Arhipelagul Gulag".

În cursul săptămânii trecute am ascultat, în plin "prime time", o ştire care ne anunţa sinuciderea actorului american Nick Santino. În aparenţă nu mai este nimic şocant în gestul extrem la care a recurs actorul, mai ales dacă luăm în considerare degringolada de valori specifică societăţii din care facem parte. Ceea ce deosebeşte acest gest de celelalte este motivul pentru care actorul s-a sinucis: a fost obligat să-şi eutanasieze câinele deoarece a primit mai multe plângeri din partea locatarilor clădirii în care locuia.

Ştim că în baza contractului social de care vorbea Jean Jacques Rousseau, toţi oamenii semnează un pact menit să le ofere siguranţă. Pentru că fiecare semnează acest pact în mod liber, toţi oamenii fiind egali, nimeni nu este dezavantajat. Oamenii se supun conducerii supreme a unei voinţe generale, iar acest lucru conduce la constituirea unei structuri spirituale comune. Totuşi, anumiţi cetăţeni ar putea însă exprima o voinţă particulară ce se opune voinţei generale, lucru numit "reprezentarea unor interese speciale", iar statul trebuie să îi supună pe aceşti oameni la tot felul de constrângeri, ba chiar să îi condamne la moarte, pentru a oprima această voinţă particulară.

Aşadar, atât în cazul societăţii comuniste, cât şi în cazul recent, care îl are în prim-plan pe Nick Santino, discutăm despre anumite interese speciale ce impun individului un anumit comportament, o anumită atitudine. Abaterea de la această atitudine în cazul comunismului înseamnă anihilare fizică, iar în cazul societăţii democratice, depersonalizare. Respectarea acestei dispoziţii duce în primul caz la depersonalizare, iar în cel de-al doilea caz, la sentimentul inutilului, al nonsensului.

Interesantă în cele două cazuri este poziţia omului vizavi de această depersonalizare. Dacă în comunism omului i se impunea depersonalizarea, de care era conştient (cel puţin în cazul primelor generaţii), în cazul societăţii contemporane, omul este deja depersonalizat. El nu mai are un sens, o direcţie şi îşi caută sensul acesta în orice: în cel mai bun prieten, câinele, în tehnici yoga, în feng-shui ş.a.m.d. Orice eşec îi va fi fatal însă şi va recurge la gestul care îi anulează existenţa. Exact ca tânărul actor american.

Desigur, trebuie avută în vedere şi biografia acestuia: orfan din fragedă pruncie, exemplu al reuşitei în stil american (muncitor de rând, om de afaceri, student, actor). Toate acestea putem afirma, la rigoare, că sunt circumstanţe atenuante. Dar despre aceasta sigur vor glosa destul psihologii, terapeuţii şi psihiatrii lumii acesteia.

Întrebarea care rămâne este însă următoarea: Încotro îşi va îndrepta omul contemporan "nostalgia paradisului" şi setea de a se redescoperi pe sine ca persoană? Poate că tocmai această căutare debusolată va fi cea care va vădi sensul şi îl va limpezi, astfel încât "să nu mai vedem ca prin oglindă, în ghicitură", ci "faţă către faţă". Doar Hristos este Cel care ne spune: "Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi" (Mt. 11, 28).