Anticii aveau multe cunoştinţe medicale

Multe popoare au avut încă din vremuri străvechi o medicină care ne uimeşte şi astăzi prin tehnicile de tratare folosite şi prin mulţimea de cunoştinţe pe care le aveau.

Vechii egipteni din perioada de aur a construirii piramidelor aveau cunoştinţe aprofundate de anatomie, ştiau să pună diagnostice femeilor însărcinate, tratau diferite boli complicate şi chiar făceau operaţii.

Într-un papirus celebru, numit „Edwin Smith“, datat pe la 1600 î.H., sunt descrise zeci de operaţii făcute la cap, gât, umeri, membre, coaste, iar desele accidente ale muncitorilor care lucrau la piramide erau prilejuri pentru medici de a-şi desăvârşi pregătirea.

În alte papirusuri se vorbeşte despre înlocuiri de dinţi, tratarea parodontozelor, a cariilor şi a abceselor. Prima operaţie de cataractă s-a desfăşurat în Alexandria, în vremea lui Ptolemeu.

Cunoştinţele avansate de care dispuneau vechii egipteni în privinţa corpului uman reies şi din precizia şi eficienţa cu care s-au pregătit trupurile decedaţilor pentru mumificare.

Din papirusuri reiese că medicii Egiptului practicau şi anamneza, adică chestionarea bolnavului cu privire la condiţiile de trai premergătoare apariţiei simptomelor, ceea ce denotă un unghi de vedere ştiinţific de privire a bolii.

Indienii aveau o viziune holistică asupra suferinţei

Cercetările arheologice au arătat că vechii indieni, din timpurile dinaintea năvălirii arienilor pe teritoriul actual al Indiei, aveau cunoştinţe importante de medicină. Unul din cele mai vechi sisteme de medicină este ayurveda, care consideră orice boală a avea originea într-un dezechilibru al celor trei componente ale organismului viu, în viziunea lor: Vata, Pitta, Kapha, adică „gazul“, „bila“ şi „flegma“. Echilibrarea organismului se făcea printr-o combinaţie de regim alimentar, exerciţii fizice de esenţă yoghină, meditaţii. Găsim astfel o viziune holistică a suferinţei, care este tot mai preţuită şi în lumea modernă, când încercăm să tratăm şi sufletul, şi trupul, să ne alimentăm corect şi să gândim frumos. Vechii indieni foloseau chiar şi anumite medicamente, făcute din substanţe de origine minerală: mercurul, sulful, fierul, cuprul, aurul, arsenicul.

Un tratat de medicină în 53 de volume

Vechii chinezi din păturile înstărite ale societăţii aveau un obicei pe care îl practicau cu medicul lor de familie: cât timp erau sănătoşi, îl plăteau, iar dacă se îmbolnăveau, nu îi mai dădeau bani. Deci accentul era pus pe profilaxie, dar evident că pacienţii îşi ascultau medicii în privinţa sfaturilor privind alimentaţia şi conduita. Au fost găsite texte cu conţinut medical, scrise pe carapace de broască ţestoasă, datând din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea î.Hr. Trei medici iluştri ai vremii se desprind, şi anume: Chen Zu Zi, care a lăsat observaţiile sale cu privire la ciroză, lumbago, paralizia progresivă, Chang Chong Jing; care a pus la punct terapeutica chineză a vremii; Hua To, un chirurg căruia îi sunt atribuite operaţii complicate pentru acele vremuri, cum ar fi grefele de organe, rezecţiile intestinale, operaţii pe care le efectuau sub anestezie generală.

Un alt medic renumit, Huang Shu He, a pus la punct o metodă de diagnosticare prin luarea pulsului, el observând o corelare între felul pulsului (evidenţiind 72 de feluri de puls) şi o anumită afecţiune.

În timpul dinastiilor Sui (581-618) şi Tang (618-907), medicina atinge apogeul în China, organizându-se chiar şi un serviciu medical care superviza cercetările. Au fost descrise sistematic o serie de boli, cum ar fi: lepra, holera, variola, rujeola, tuberculoza pulmonară şi tuberculoza osoasă. Primul tratat de medicină legală din lume a fost scris în China anului 1247, iar prima disecţie se făcuse deja în 1106.

Dar cel mai renumit tip de tratament al chinezilor este acupunctura, care se bazează pe echilibrarea energiilor din corpul subtil al omului. Ei au constatat că fiecare organ este hrănit energetic de un anumit meridian (un fel de canal prin care circulă energiile, aşa cum sângele şi limfa circulă prin canalele lor speciale), iar în fiecare meridian există puncte de comunicare cu exteriorul. Pentru tratament, se înfig ace subţiri, din diverse materiale, unele speciale pentru cazul în care energia este prea multă în meridian (ace de argint), altele pentru a aduce mai multă energie, fiind prea puţină (ace de aur sau aramă). În vremea dinastiei Ming (1368-1644), Li Che Jen a scris o capodoperă în 53 de volume, „Marele tratat de medicină“, dar lucrarea era o adevărată enciclopedie, în ea găsindu-se informaţii din geografie, istorie, cosmologie, filozofie, filologie, dietetică.

Hipocrat, părintele medicinei greceşti

La vechii greci medicina era extrem de împletită cu religia, „medicii“ fiind un fel de infirmieri-preoţi. În Antichitatea greacă a existat un medic ridicat la rang de zeu, pe nume Asclepsios, născut la Epidaur. În această localitate era un teatru folosit, pe lângă destinaţia sa artistică, şi drept templu, spital şi bazar.

Bolnavii de toate felurile veneau la acest aşezământ ca să fie „internaţi“ sub coloane şi trataţi în primul rând cu o baie strict necesară.

În timpul lui Pericle (495-429 î.Hr.), medicina a început să fie privită ca abordabilă dincolo de religie, ca ştiinţă în sine. Hipocrat (460-377 î.Hr.) a scris o celebră lucrare, „Corpus Hippocraticum“, care timp de 500 de ani a fost cel mai important text medical. A pus şi bazele etice ale activităţii medicale, prin jurământul care se păstrează şi în zilele noastre, prin care medicul se obligă să nu aibă decât un singur interes în raport cu cel suferind, şi anume alinarea suferinţei acestuia. Hipocrat era adeptul profilaxiei, deci a regulii „Mai bine previi, decât să vindeci“, propovăduia alimentaţia echilibrată şi nu prea bogată, să dormi pe pat tare şi suficient („Să te culci odată cu păsările şi să te scoli tot odată cu ele“).

O chestiune amuzantă este că a făcut un pariu cu filozoful Democrit, în privinţa longevităţii, dar a pierdut pariul, celebrul medic reuşind să trăiască „doar“ 83 de ani, în timp ce Democrit a depăşit 100.