Anul Nou, de-a lungul şi de-a latul lumii

Focurile aprinse în aer liber sunt o prezenţă pe toate meridianele globului, în perioada de trecere dintr-un an în altul. Rămăşiţă a ritualurilor de purificare precreştine, focul ardea ce a fost rău în trecut, purificând spaţiul pentru noul ce vine.

Desigur, peste tot trecerea de la un an la altul este plină de elemente din zona superstiţiei, parte firească a tradiţiilor populare. Grecii pregătesc pentru noaptea dintre ani pâinea specială cu numele „Vasilopita“, la miezul nopţii este tăiată şi unul dintre invitaţi va avea norocul să găsească bănuţul ascuns în interior, noroc care îl va însoţi tot anul, conform credinţei; islandezii ascund şi ei ceva în plăcinta lor tradiţională de anul nou, şi anume câteva boabe de orez într-un colţ, cel care le găseşte se spune că se va căsători sau va avea copii, dacă este deja căsătorit.

De bunăstare se leagă şi obiceiurile filipinezilor şi mexicanilor, primii aruncând monede (ca pe seminţe destinate încolţirii), ca să le crească veniturile în anul ce vine, iar în Mexic oamenii scot bagajele afară, ca pregătite pentru călătorii. Ca să facem o glumă, mexicanii sunt mai degrabă primitori de turişti decât călători în scop de plăcere, dar asta e, cu tradiţiile nu se pu-ne nimeni. Un obicei interesant îl au spaniolii, care iau câte 12 boabe de strugure, fiecare reprezentând câte o lună din noul an ce vine, şi după cât de dulce şi bună e fiecare boabă, aşa va fi şi luna corespondentă ei. Băutura care nu poate lipsi din nici o petrecere a întâmpinării unui nou an, indiferent de meridian, este şampania, care cu pocnetul dopului şi efervescenţa ei este băutura bucuriei prin excelenţă.

Dacă în spaţiul cultural european şi în cel nord-american bradul este o prezenţă de nelipsit în cadrul sărbătorilor de iarnă, japonezii folosesc mănunchiuri de crini şi bambus, pentru a împodobi casele în ultima lună a anului şi pentru a primi „verde“ anul ce vine. În loc de coroniţă din crengi de brad, agăţată de uşă, ei fac un aranjament pentru decorarea intrărilor în case din funie de paie şi hârtii. La miezul nopţii, clopotele templelor bat de 108 ori. Italienii se despart de trecut într-un mod violent, cathartic, specific sângelui lor fierbinte: aruncă vechituri pe geam, uneori chiar mobile. Anul cel vechi, pe cale să se ducă, este simbolizat la nemţi de o păpuşă întruchipând o babă. Păpuşa este purtată pe străzile oraşului în roabă (făcută de râs, cum ar veni), iar la miezul nopţii i se dă foc. Panamezii exagerează cu zgomotul: şi nu doar cu cel de la artificii, ci efectiv încearcă (şi reuşesc) să facă gălăgie lovind diverse obiecte, claxonând, iar tonul este dat de clopotele din turnurile de pompieri. Scoţienii, pe seama cărora există un folclor mondial care vizează zgârcenia lor, au obiceiul de a duce oamenilor care îi invită să petreacă Revelionul la ei acasă un cărbune şi un peştişor, hering, cărbunele simbolizând căldura, iar peştele abundenţa.

La români, trecerea în noul an are, tradiţional, un pronunţat caracter agrar. „Pluguşorul“, „Sorcova“, mersul cu „Capra“, cu „Ursul“, „Căluţii“, „Cerbul“ şi altele, cunoscute unele dintre ele pe întreg cuprinsul ţării, altele ceva mai locale. În zona Bucovinei se desfăşoară „Alaiul Cerbului“, alai ce este format din câteva capre (oameni costumaţi, desigur), un cerb şi diferite personaje specifice nunţilor, cum ar fi mire, mireasă, vătăjei, fanfară.

Noul şi vechiul se împletesc în cadrul acestor evenimente, iar stilul de viaţă al oamenilor, interesele, momentul istoric, toate sunt cuprinse într-un mod dinamic în ele. Un exemplu ar fi „Ursul“, care conţine în strigăturile celor care-l pun în scena uliţei, pe lângă elemente vechi, şi unele foarte actuale: „Ursul meu din Spania/ L-am adus cu sania, / L-am adus cu avionul / L-am hrănit cu biberonul“. (Dan Cârlea)