Arta grădinii la vechile popoare

Din cele mai vechi timpuri, probabil din dorinţa redobândirii stării paradisiace asociate cu viaţa în Grădina Edenului, oamenii şi-au amenajat grădini care mai de care mai complexe. Sunt renumite grădinile suspendate ale Semiramidei, considerate o minune a lumii antice, dar şi grădinile din jurul vilelor romanilor şi cele publice, în care se puteau plimba cetăţenii obişnuiţi ai Romei. Grădini superbe au amenajat şi japonezii încă din cele mai vechi timpuri, creând un stil aparte, apreciat în toată lumea.

Poate cele mai vechi frumuseţi în arta grădinilor sunt Grădinile Suspendate din Babilon. Aceste grădini se crede că au fost create de către regele Nabucodonosor al II-lea (605-562 î.H.), cel care a fost smerit de Dumnezeu pentru trufia lui de a-şi atribui toată măreţia de care se bucura şi care a fost lăsat să ajungă asemeni unei fiare sălbatice, trăind departe de oameni, cu mintea întunecată timp de şapte ani, până a recunoscut că a lui Dumnezeu este puterea şi El o dăruieşte cui voieşte. După acest episod a fost iertat de Bunul Dumnezeu şi repus în tron, iar regele a slăvit pe Dumnezeu şi s-a convertit la iudaism.

Acest rege biblic, care s-a întâlnit chiar cu proorocul Daniel, cel care i-a tâlcuit visul propriei decăderi pe care îl avusese regele, a ridicat în Babilon, alături de alte construcţii şi amenajări, vestitele grădini suspendate, pentru a ostoi dorul soţiei sale Amytis din Media după priveliştile locurilor natale. Istoricul Diodor din Sicilia a lăsat informaţii cu privire la aceste grădini monumentale din care aflăm că erau amenajate pe o suprafaţă de 15.000 de metri pătraţi, ridicându-se pe patru terase până la 77 de metri înălţime. Multe specii de arbori erau plantaţi pe aceste terase udate cu pompe acţionate manual.

În perioada modernă, două expediţii arheologice, una franceză, condusă de Fulgence Fresnel (1852-1855), şi alta germană, condusă de Robert Koldewey (1899-1914), au dezvelit ruinele celebrelor grădini, situate pe colina El Kasr (în actualul Irak), lângă ruinele palatului regelui Nabucodonosor. Au fost descoperite camerele aflate de-a lungul unui coridor central, despre care Diodor spunea că le serveau nobililor din palat şi mai ales soţiei sale Amytis drept spaţii de odihnă în umbra arborilor exotici.

Grădinile ca nişte covoare persane

În vechiul Imperiu Persan, grădinile jucau un rol foarte important, de aici luându-şi modelele în amenajarea grădinilor şi grecii, influenţă care s-a transmis mai departe şi în grădinile Romei. Persanii aveau trei tipuri de grădini: grădina palatului, grădina mormântului şi grădini pentru relaxare. Ca particularitate a grădinilor persane avem regularitatea lor (covoarele persane pe care le cunoaştem atât de bine fiind de fapt o imagine a acestor grădini), spaţiul grădinii fiind divizat prin canale care serveau la irigat, dar aveau şi scop decorativ. Izvoarele istorice sunt, din păcate, sărace în descrieri ale grădinilor acestui imperiu de demult, dar îl putem avea în vedere pentru lămuriri pe istoricul grec Xenophon, care descrie grădina lui Cyrus ca având formă geometrică, bogată în diferiţi arbori de pădure şi ornamentali.

Grădinile Greciei antice

Vechii greci au fost uimiţi de frumoasele grădini ale sofisticaţilor persani, aşa că au preluat modelul de grădină cu spaţii bogate în amenajări acvatice, construind în grădini bazine alimentate continuu cu apa izvoarelor, pentru păstrarea purităţii. Homer, în „Odiseea“, descrie grădina regelui fenician Alcinous, spunând că era plină de meri, peri, smochine şi rodii care creşteau pe toată perioada anului. Tot Homer descrie în amănunt grădina lui Calypso, care era amenajată în jurul unei peşteri, iar în această grădină înfloreau chiparoşi, arini, plopi, viţă-de-vie.

Romanii au creat grădinile publice

Încă din secolul II î.Hr. au apărut în Roma şi în suburbiile sale numeroase vile ale nobililor. Romanii, mari iubitori de cultură şi frumos, au pus amenajarea grădinilor printre preocupările lor principale, nu doar pe proprietăţile celor bogaţi fiind amenajate cu gust grădini şi spaţii verzi, ci şi pentru cetăţenii de rând au fost înfiinţate grădini publice. În curţile vilelor somptuoase ale vremii se aflau de asemenea pavilioane, portice, canale de apă, fântâni, bazine, în jurul cărora se dezvoltau spre bucuria locatarilor privilegiaţi specii diverse de arbori şi flori: stejari, pini, trandafiri, chiparoşi, tisa, duzi, lauri, paltini, plopi, platani, violete, anemone, garoafe, crini, maci, margarete şi altele. Consulul roman Pliniu cel Tânăr a lăsat o descriere a frumoasei sale vile cu grădină, spunând într-o scrisoare că avea un pavilion de unde se putea privi marea prin toate ferestrele, iar din foişor se poate ajunge în grădină şi pe aleea care o împrejmuieşte. Această alee era bordată cu buxus şi rozmarin şi era acoperită cu boltă de viţă-de-vie, iar grădina era umbrită de duzi şi smochini. Plinius avea şi o grădină de legume şi o terasă cu flori xistus şi viorele care învăluiau totul în parfumul lor.

Istoricul grec Strabon (nume care era de fapt o poreclă care însemna „Saşiul“) ne-a lăsat mărturia că grădinile romane erau similare celor greceşti, iar Cicero îi scria lui Atticus că în grădinile romane sculpturile jucau un rol important în decarare, iar fântânile şi vegetaţia luxuriantă fiind nelipsite. Romanii nu făceau grădinărit numai pentru plăcerea esteticului, ci cultivau şi plante medicinale: menta, busuiocul, seminţele de ţelină, isopul, cimbrul. Din pricina spaţiului limitat în Roma, oamenii foloseau şi acoperişurile sau jardinierele de la ferestre pentru a planta flori şi plante medicinale.

Grădinile japoneze ce predispun la meditaţie şi relaxare

În grădinile japoneze se întâlnesc influenţele filozofiilor Shinto, budistă şi taoistă, încercându-se recrearea unui spaţiu spiritualizat din îmbinarea armonioasă a elementelor principale existente în natură. În amenajarea grădinilor japoneze nu lipsesc: apa, plantele, pietrele, cascadele, pomii, podeţele. Grădinile japoneze nu sunt, aşa cum uneori se crede, închistate în reguli, arhitectul având libertatea să creeze, respectând principiile, şi nu sunt nici grădini în miniatură, deşi uneori priceperea japonezilor de a înfrumuseţa orice curte, oricât de mică ne poate duce la această concluzie falsă.

Există cinci feluri de grădini japoneze: naturală, cu lac, cu nisip şi pietre, grădina de ceai şi grădina japoneză netedă. În grădina japoneză cu lac este obligatorie prezenţa unui lac, a unei mici cascade şi a unui podeţ. Susurul apei favorizează meditaţia şi relaxarea. În amenajarea unei grădini japoneze naturale intervenţia omului este limitată. Şi aici există cascadă, lac şi o clădire ascunsă, numită „Azumaya“, care este construită într-un mod armonios. Grădina japoneză din nisip şi pietre este cea mai încărcată de spirit religios, reprezentând Zenul, şi este construită în general de călugări, în interiorul templelor, din nisip şi piatră. Grădina japoneză de ceai este compusă dintr-o parte exterioară şi una interioară, unde se află casa de ceai. Grădina are în coponenţă elemente cu încărcătură simbolică specifică japonezilor: pietre, felinare din piatră, bazin cu apă. Grădina japoneză netedă este o combinaţie între grădina naturală şi grădina din nisip şi piatră.