„Cina cea de taină” şi „Crearea lui Adam”

Desenul, pictura, ca şi muzica, reuşesc să apropie oamenii mai mult decât reuşesc să o facă vorbele, neavând nevoie de traduceri, adaptări şi interpretări. De la simplele şi atât de emoţionantele scene de vânătoare primitive desenate pe pereţii peşterilor în vremuri imemoriale până la compoziţiile maeştrilor Renaşterii, imaginile spun poveşti despre devenirea noastră. Unele astfel de imagini ajung să fie adevărate simboluri ale umanităţii.

Pictura maestrului Leonardo da Vinci, în care Iisus Hristos cinează pentru ultima oară împreună cu apostolii, este atât de cunoscută şi de apreciată încât pare că este, pur și simplu, o fotografie ce vorbește despre un eveniment întâmplat exact așa cum l-a înfăţişat Da Vinci. Celebra pictură „Cina cea de taină” se află la Milano, în biserica din mănăstirea dominicană Santa Maria delle Grazie, și a fost realizată între anii 1494-1497, la comanda ducelui Ludovico Sforza. Până la realizarea picturii, care se întinde pe 8 metri şi 80 de centimetri, având lăţimea de 4 metri şi şaizeci de cm, Leonardo Da Vinci a făcut studii şi schiţe care, din fericire, s-au păstrat până astăzi, în biblioteca „Albertina” din Viena, la „Accademia” din Veneţia şi la „Royal Library” din Castelul Windsor. Pictura pare cu adevărat binecuvântată, dacă ne gândim că a rezistat atât de bine curgerii secolelor - în anul 1517 vopseaua începuse să se desprindă și, totodată, a supravieţuit miraculos bombardamentului din august 1943. Pe de altă parte, operaţiunile de restaurare, efectuate de-a lungul timpului, nu au fost mereu pe măsura operei, unele întunecând mai degrabă culorile. Partea de jos a picturii, în care erau picioarele lui Iisus Hristos, a dispărut, fiind creată o uşă. Cea mai recentă restaurare a avut loc între anii 1948 şi 1999, reuşindu-se redarea strălucirii culorilor.

Importanţa picturii este recunoscută şi prin integrarea acesteia în patrimoniul umanităţii UNESCO, în anul 1980. Scena ultimei mese pe pământ, masă în timpul căreia Iisus Hristos frânge pâinea - prefigurând frângerea de Sine din dragoste pentru întreaga lume, primind să fie trădat de unul dintre cei pe care îi iubea - este una dintre cele mai puternice imagini pe care le-a făcut vreodată mâna omenească. Întâlnirea mâinilor - a Creatorului cu primul om, Adam - este tema unei alte picturi celebre, operă a maestrului Michelangelo. „Crearea lui Adam”, realizată în Capela Sixtină între anii 1511-1512, este parte dintr-o serie de episoade biblice din Geneză şi poate cea mai încărcată de semnificaţii şi tensiune. Michelangelo, care era cunoscut şi apreciat nu doar pentru calităţile sale artistice, ci şi pentru cele de inginer, a fost chemat la Roma, în anul 1505, de către Papa Julius al II-lea, pentru a se ocupa personal de mormântul suveranului pontif, construcţia fiind una monumentală și cuprinzând 40 de statui. Deşi programată a se termina în cinci ani, lucrarea nu s-a încheiat nici în patruzeci de ani, Michelangelo fiind ocupat între timp şi cu alte proiecte. Unul dintre acestea este Capela Sixtină. Suveranul a dorit ca Michelangelo să-i picteze pe cei doisprezece Apostoli, însă până la urmă a realizat mult mai mult, obţinând permisiunea papei de a picta scene complexe, reprezentând Creaţia, căderea omului, profeţii, genealogia lui Hristos. 500 de metri pătraţi de plafon conţin peste 300 de figuri, scene importante şi figuri de referinţă, precum profeţii. În scena „Crearea lui Adam”, Dumnezeu este pictat ca un bătrân cu barbă, îmbrăcat, aflat puţin mai sus de Adam, care este gol. Mâinile se ating, degetele arătătoare sunt în apropiere, cei doi aflându-se într-o poziţie de parcă s-ar oglindi. Celălalt braţ al lui Dumnezeu este trecut, protector, pe după gâtul altcuiva aflat într-un grup format din mai multe personaje. Există păreri diferite printre specialişti cu privire la această scenă. O ipoteză este că persoana respectivă ar fi Eva, o altă ipoteză este că ar fi vorba despre un înger. Oricum, pictura este impresionantă nu doar la primul nivel de receptare, accesibil oricui, ci şi la cel de înțelegere mai profundă. În 1990, Frank Meshberger, un medic american, deschidea, în „Journal of the American Medical Associaion”, o perspectivă surprinzătoare a tabloului: medalionul în care apar Dumnezeu şi cu figurile din spatele Său nu este un simplu spaţiu care Îl delimitează pe Creator de Adam, ci este un spațiu ce are forma exactă a creierului, ba chiar şi la nivel de amănunte anatomice ar exista similitudini, figurile şi delimitările dintre ele corespunzând unor părţi precum trunchiul cerebral, lobul frontal, glanda pituitară, chiasma optică, artera bazilară. Simbolismul este discutabil la nivel de intenţii ale maestrului Michelangelo, însă aceste ipoteze ne trezesc mai mult interesul pentru una dintre cele mai cunoscute picturi ale umanităţii.