Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Creştinismul şi învăţământul, împreună de la începuturile tiparului

Creştinismul şi învăţământul, împreună de la începuturile tiparului

Un articol de: Dan Cârlea - 05 Dec, 2015

Începuturile învăţământului românesc sunt unite cu Biserica, întâile tiparniţe fiind în cadrul locaşurilor de cult şi cel mai învăţat om al satului era preotul. De asemenea, primele cărţi după care unii copii - după cum vom vedea, uneori chiar cei mai obraznici dintre ei - erau puşi să înveţe cititul erau cărţile bisericeşti. Vom vedea, în cele ce urmează, câteva dintre elementele mai importante ale creării învăţământului românesc.

Înainte de 1800, aşezămintele de tip şcolar, unde se învăţa scrisul în limba slavonă, era pe lângă mănăstiri, Nicolae Iorga numindu‑le „şcoli de chilie”. Strămoaşele şcolilor de meserii aveau legătură tot cu mediul eclezial şi monastic, putându‑se învăţa în cadru organizat meseria de îmbrăcător în argint a cărţilor şi icoanelor de catapeteasmă şi muzica de „psalchie”.

Pe atunci, după cum spune Nicolae Iorga în „Istoria învăţământului românesc”, „se recrutau învăţăcei, copii prinşi, furaţi de prin sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici şi egumeni şi preuţi şi diaconi pre la svintele mănăstiri”.

Diaconului Coresi (decedat în 1583 la Braşov) îi datorăm prima Psaltire tradusă în limba română, apărută în anul 1577. Acesta era un diacon ortodox, traducător şi meşter tipograf originar din Târgovişte, iar activitatea lui a cuprins editarea a circa 35 de titluri de carte, tipărite în sute de exemplare, marcând apariţia limbii române literare şi facilitând unitatea lingvistică a poporului român. Coresi spunea despre importanţa limbii române: „Cu mila lui Dumnezeu eu diacon Coresi, deacă văzuiu că mai toate limbile au cuvântul lu Dumnezeu în limbă, numai noi rumânii n‑avăm; şi Hristos zise: cine ceteaşte să înţeleagă şi Pavel apostol încă scrie, că întru besearecă mai vârtos cinci cuvinte cu înţelesul mieu să grăiesc, ca şi alalţi să învăţ decât întunearec de cuvinte neînţelease într‑alte limbi. Derept aceeia, fraţii miei, preuţilor, scrisu‑v‑am aceaste psăltiri cu otveat de‑am scos de‑n psăltirea sârbească pre limbă rumânească să vă fie de învăţătură şi grămăticilor. Şi vă rog ca, fraţii miei, să cetiţi şi bine să socotiţi că veţi vedea că e cu adevăr”.

În lucrarea Descriptio Moldaviae”, apărută în 1716, Dimitrie Cantemir spunea despre moldoveni că nu numai că nu iubesc învăţătura, dar aproape toţi o urăsc. Nici măcar numele ştiinţelor şi artelor nu le sunt cunoscute. Ei cred că învăţaţii nu pot fi cu mintea întreagă în aşa măsură încât, atunci când vor să laude ştiinţa cuiva, spun că a ajuns nebun de prea multă învăţătură. În această privinţă o vorbă proastă, care se aude des în gura moldovenilor, este că învăţătura e treaba preoţilor, mireanului îi e de ajuns să înveţe să citească şi să scrie, să ştie să‑şi semneze numele, să‑şi poată însemna în condică boul alb, negru, cornut, caii, oile, vitele, stupii şi ce altele mai sunt; mai departe este cu totul de prisos”.

În Moldova din vremea lui Despot Vodă (Iacob Eraclide) - domn între noiembrie 1561 şi noiembrie 1563 -, de origine grecească, a fost fondat la Cotnari, lângă Iaşi, Colegiul Latin”, apoi în perioada lui Petru Şchiopul (1574‑1578) o altă şcoală latină cu profesori iezuiţi aduşi din Polonia.

A urmat „Academia Vasiliană”, fondată în 1634 de domnitorul Vasile Lupu, apoi la 1707 Antioh Cantemir a fondat Academia Domnească din Iaşi”, cu predare în limba greacă.

Domnul Ţărilor Române Constantin Mavrocordat (a trăit între 1711 şi 1769 şi a domnit în şase perioade), fiind nemulţumit de slaba pregătire teologică din rândul clerului, a dispus în anul 1741 o serie de măsuri care au constat în aducerea de cărţi şi poruncea mitropolitului ca aceste cărţi să fie citite îpe înţeles”, adică traduse verbal, în biserici şi să se facă tipografii, fiecare în eparhia lui să tipărească cărţi, de asemenea îpe înţeles”. Domnitorul Constantin Brâncoveanu a fondat Academia domnească de la Bucureşti”, în 1694, iar mai târziu, în 1776, Alexandru Vodă Ipsilanti a introdus în cadrul Academiei cursuri de limba franceză şi de limba italiană.

Primele reglementări şi cele mai importante reforme

Acestui domnitor, Alexandru Vodă Ipsilanti (1725‑1807), din familie grecească din Constantinopol, stabilit la noi şi încuscrit cu boieri români, om învăţat şi dornic de reforme, îi datorăm prima încercare de reglementare a sistemului educaţional: în 1776 a apărut Regulamentul şcolilor din Ţara Românească, ce cuprindea o serie de reglementări, din care spicuim: „Dascălii să se aşeze totdeauna în număr de şase, învăţaţi fiind pentru fiecare fel de obiect, însă: doi pentru gramatică, unul pentru matematică sau aritmetică, geometrie şi astronomie încă şi istorie; unul pentru ştiinţele naturale, unul pentru religie şi unul pentru limba latină veche şi italiană”, introducerea de burse îpentru ca lipsiţi de orice altă grijă şi nepreocupaţi de cele necesare pentru viaţă să aibă neîntrerupt în vedere învăţarea lecţiilor”, accesul în academie fiind permis „doar copiilor de neam bun, adică copiii boerilor în lipsă, sau urmaşii boerilor numiţi mazili, sau străini săraci, nu însă şi ai ţăranilor cari se îndeletnicesc cu plugăria şi păstoria”.

În anul 1813, Gheorghe Asachi a deschis la Iaşi prima şcoală de ingineri hotarnici, iar academiile din Bucureşti şi Iaşi au fost înlocuite cu instituţii cu predare în limba română: Colegiul „Sfântul Sava” şi Academia Mihăileană. Aceste două instituţii au constituit bazele înfiinţării primelor două universităţi moderne din România, Universitatea din Iaşi (1860) şi Universitatea din Bucureşti (1864).

Reglementarea învăţământului în manieră modernă s‑a făcut sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1864, care a aprobat prima Lege a Instrucţiunii Publice, conform căreia: îCiclul primar include «şcoalele primare din comunele rurale şi urbane», ciclul secundar include «liceele, gimnaziale, seminariale, şcoalele reale, de belle‑arte, profesionale şi şcoalele secundare de fete», ciclul superior include «facultăţile de litere, de ştiinţe matematice şi fizice, de drept, de medicină»”. În 1866 a apărut Regulamentul de ordine şi disciplină pentru licee şi gimnazii, iar în 1870 regulamentul similar pentru şcolile primare. Matematicianul, astronomul şi pedagogul Spiru Haret (1851‑1912) a creat un program de reformă şi modernizare a învăţământului, pe când a fost ministru al educaţiei. El a fost preocupat de alfabetizarea zonelor rurale, programul său cuprinzând deschiderea a nenumărate şcoli la sate, chiar dacă numai cu câte o cameră, o tablă şi un dascăl, după cum erau unele dintre ele, însă scopul a fost atins, analfabetismul scăzând semnificativ.