Dacii şi armele lor

În contextul frământărilor naţionale în legătură cu perspectiva unei posibile prospecţiuni a aurului la Roşia Montană, printr-o metodă otrăvitoare pentru natură, cineva a avut o idee excelentă şi legitimă: întâi să se epuizeze cercetările arheologice ale zonei, căci acolo există încă destule comori istorice care ţin de zorii poporului nostru şi abia pot fi puse alte probleme în discuţie.

Dacii erau nişte pricepuţi prelucrători ai metalelor, din care făceau unelte, arme şi podoabe, folosind în principal fierul, arama, argintul şi aurul, şi făceau şi aliaje, rezultând bronzul şi altele.

Atelierele de metalurgie dacice erau numeroase, strămoşii noştri fiind pricepuţi în confecţionarea de ustensile, unelte pentru muncă şi arme, cum ar fi: nicovale, ciocane, baroase, cleşti, dălţi, ferăstraie, burghie, tesle, cuţitoaie, balamale, zăvoare, lanţuri, compasuri, sule, foarfeci, lame de brici, catarame, nasturi, paftale, fibule, suliţe şi lănci, săbii drepte şi curbate - celebrele flaxuri, pe care le vom trata mai pe larg -, pumnale, cosoare, cuţite, scuturi, vârfuri de suliţe.

Armele principale ale dacilor

Armele pe care le foloseau geto-dacii în lupte erau: săbiile curbate, asemănătoare cu secerile, numite flaxuri, şi sica, arcul cu săgeţi, suliţa, coiful, cămaşa de zale (mai mult pentru aristocraţi), scutul, aveau însă şi maşinării de război de origine romană. Au beneficiat chiar şi de instructori şi ingineri romani, fapt ce le-a întărit mult capacitatea de luptă. Geto-dacii erau arcaşi pricepuţi, foloseau arcuri moderne, ca realizare a tratării şi curburii lemnului, iar săgeţile erau în general în trei muchii.

Din izvoarele istorice cu privire la arcaşi, amintim mărturia lui Ovidiu, care spunea în „Tristele”: „Duşmanii barbari năvălesc pe caii lor iuţi, duşmanii sunt călăreţi destoinici, trag bine cu săgeata şi pustiesc până departe tot ţinutul vecin”, referindu-se la incursiunile geţilor în oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre.

Tot Ovidiu scria în „Scrisori din Pont”: „Ca rana să fie mai groaznică, spre a pricinui moartea pe două căi, cei de aici ung vârfurile cu venin de viperă”.

Suliţele erau în principal destinate aruncării, aveau lungimi cuprinse între 1,5 şi 2 metri şi multe dintre ele avea în capătul mânerului o ţepuşă de fier, care servea înfigerii suliţei în pământ, împotriva cavaleriei adverse.

Scutul dacic era cel mai adesea oval, făcut din lemn de esenţă tare şi acoperit cu piele de bou, întărit cu lame metalice dispuse în cruce, iar în centru se fixa o calotă sferică, ce întărea şi mai mult scutul.

Coifurile metalice erau de formă cilindrică, cu partea superioară alungită. Ca mărturie strălucitoare, şi la propriu şi la figurat, a formei coifurilor avem Coiful geto-dacic de aur (prima jumătate a secolului al IV-lea, cântărind 770 de grame), găsit la Coţofeneşti, în anul 1928, dar care este un coif regal, de paradă, şi nu unul destinat luptei.

Însă cea mai notorie armă a dacilor este flaxul.

Teroarea romanilor

Flaxul dacic, această sabie neobişnuită prin forma ei, era de două dimensiuni: pentru a fi folosită cu două mâini, având peste 60 cm, şi pentru utilizarea cu o mână, având aproximativ 40 cm.

La flax, adică sabia cea pentru două mâini, mânerul era suficient pentru a putea fi apucat, iar lama era de câţiva centimetri lăţime, subţiindu-se înspre vârf, curbura era pronunţată şi tăişul era pe interior, ca la secerele actuale.

Acest tip de sabie a înlocuit, la sfârşitul secolului I î.Hr., spada lată cu două tăişuri, de tip celtic, folosită până atunci. După încheierea războaielor cu dacii, Traian a plecat să lupte cu parţii, conform istoricului Cornelius Frontonius: „... împreună cu soldaţi încercaţi, care dispreţuiau pe parţi, duşmanii noştri, şi nu se sinchiseau de loviturile de săgeată ale acestora, după grozavele răni ce le-au fost pricinuite de armele încovoiate ale dacilor”.

Apariţia acestei arme în arsenalul dacic a reprezentat o asemenea ameninţare - căci flaxul reteza cu uşurinţă braţul, piciorul, sau găurea coiful ori scutul -, încât romanii au fost nevoiţi să-şi modifice echipamentul miliar, prin adăugarea de apărători metalice pentru antebraţe şi întărirea calotei coifurilor, cu două benzi metalice în formă de cruce.

Deocamdată, flaxurile dacice reprezintă rarităţi arheologice, fiind găsite numai două exemplare. Însă importanţa lor în istorie se pare că a fost mare, de vreme ce găsim reprezentări ale sabiei curbate a strămoşilor noştri şi pe Columna lui Traian (în scena numerotată LXXII, înfăţişând ultima confruntare armată din timpul campaniei din 101-102, d.Hr.), şi pe un monument descoperit la Grădiştea Muncelului, pe care este inscripţionat numele Legiunii IV Flavia Felix, iar cei doi „f” au fost reprezentaţi prin două arme curbe, iar cifra „IV” este realizată din pumnale drepte, romane.

O altă reprezentare o avem pe un denar bătut de Traian după cucerirea Daciei. Pe reversul monedei este înfăţişat un dac, purtând căciula specifică (pileus) pe cap, aşezat pe scut, într-o atitudine blazată, iar jos se află un flax.