De la hărţile din peşteri, la cele satelitare

De-a lungul istoriei, în mintea oamenilor pământul a fost reprezentat în fel şi chip: unii credeau că se sprijină pe spinarea unor broaşte ţeastoase uriaşe, iar timp de zeci de mii de ani ideea că planeta noastră este rotundă era de neconceput. Până de curând (vorbind la scara istoriei) era interzis în unele spaţii culturale să afirmi că ai această părere. După cum ştim, pământul rotund suna a blasfemie care se pedepsea cu moartea.

Însă, indiferent de cum priveau oamenii pământul, necesitatea de a se orienta în timpul călătoriilor şi de a delimita teritorii şi de a sistematiza limitele funciare a impus desenarea hărţilor.

Primele hărţi primitive au apărut cu mult înaintea scrierii propriu-zise, a textelor, fiind desenate pe pereţii peşterilor. Se consideră că aceşti strămoşi aia hărţilor aveau şi un pronunţat caracter magico-religos. Totuşi, prima hartă din lume, a fost una urbană.

Prima hartă a unui oraş

Până în anul 1963, istoricii aveau ca reper al apariţiei cartografiei o hartă babiloniană, care data din anul 2.500 î. Hr., desenată pe o tăbliţă de argilă, descoperită în ruinele cetăţii Ga-Sur. Pe această hartă sunt trecute, în scriere cuneiformă, şi punctele cardinale şi indicaţii în ceea ce priveşte vecinii.

Dar odată cu anul 1963 lucrurile s-au schimbat: în cadrul unor săpături arheologice făcute în Turcia, zona Anatolia, de către britanicul James Mellaart (1925 – 2012), s-a descoperit un plan al oraşului neolitic Çatalhöyük. Aceasta era o adevărată hartă pe care apăreau cele 80 de locuinţe, iar datarea cu carbon a stabilit vechimea – aproximativ anul 6.200 î. Hr.

Conform dovezilor indirecte, furnizate de scrierile lui Herodot, Aristotel, Strabon, Diogene, Eratostene, prima reprezentare a Pământului în plan (planiglob) a realizat-o Anaximandru (610 î.Hr – 546 î.Hr.), însă această operă a sa a fost pierdută, din păcate. Preocupat din plin de astronomie, de cosmologie şi cosmogonie, filozoful Anaximandru a fost primul care a pus în circulaţie ideea că Pământul nu are nevoie de o susţinere. Pe harta învăţatului grec, pământul era rotund, înconjurat de ape.

Hiparh (aprox. 190 î.Hr. – 120 î.Hr.), considerat cel mai mare astronom al antichităţii, a elaborat sistemul sexagesimale şi pe cel de longitudine şi latitudine, şi altele.

Cartografia în antichitatea creştină şi în Evul Mediu

Învăţatului grec Ptolemeu îi datorăm existenţa celei mai complexe lucrări de cartografie a antichităţii, care a scris o lucrare ce cuprindea peste 8.000 de indicaţii toponimice şi un atlas geografic cu 28 de hărţi.

Romanii au preluat de la greci cunoştinţele de cartografie, însă nu le-au dezvoltat, ba chiar hărţile romane nu cuprindeau şi proiecţiile cartografice, bazate pe matematică, devenind mai puţin precise decât ale grecilor.

Generalul roman Agrippa (64 î.Hr. – 12 î. Hr.) a fost interesat de geografie, scriind lucrarea „Harta imperiului”. Cea mai reprezentativă hartă a acelor timpuri este „Tabula Peutingeriana” (după numele celui care a prelucrat-o, Conrad Peutinger - 1465-1547, după ce i-a fost dată de către descoperitorul eu, Conrad Celtis) . Această hartă înfăţişează lumea, aşa cum o cunoşteau romanii, mărginită la vest de Insulele Britanice, iar la est de fluviul indian Gange. Pe ea sunt trecute şi drumurile romane, precum şi distanţele dintre oraşe, în mile romane.

În perioada Evului Mediu, cartografia a fost influenţată masiv de concepţiile teologice, problematica locului omului în Univers având greutate decisivă în ceea ce încă nu era chiar o ştiinţă – cartografia. În secolul al VIII-lea, reprentările cartografice erau bazate de cele protocreştine, călugărul spaniol  Beatus de Libeana elaborând un model “Terrarum Orbis”, care a fost utilizat până la apariţia hărţilor destinate navigării maritime, în secolul al XIV-lea.

Ierusalimul era considerat, în secolul al XI-lea, centrul teologic al lumii, devenind şi centrul ei geometric. Hărţile arătau lumea împărţită în trei părţi: Europa, Asia şi Africa, ce erau dispuse în jurul Mării Mediterane. Să nu uităm că pe atunci continentul American nu fusese descoperit, şi lumea se mărginea la cele trei continente amintite mai sus.

Una dintre cele mai importante reprezentări de acest tip este “Mapamondul venețian”, creaţie a Fra Mauro, realizat în a doua jumătate a secolului al XV-lea.  Pe aceată hartă, Ierusalimul nu mai este centrul geometric. Este printre ultimele hărţi pe care nu apare Lumea Nouă. Demn de amintit este  şi mapamondul lui Martin Behaim, creat în 1492, primul care reprezintă Pământul sub formă de sferă.

Arabii şi chinezii au avut şi ei contribuţii notabile la dezvoltarea cartografiei, Chia Tan a elaborat o hartă a Chinei (în sec. al VIII-lea), Alkhwariami (sec. al VIII-lea) a creat tabele de coordonate latitudinale și longitudinale, Abu Jafar din Khiva a elaborat o hartă a lumii, iar Istakhri (cca. 900) este autorul unei hărți a lumii destul de precisă. Zarkala calculează arcul de meridian dintre Toledo și Bagdad (cca. 1000), iar în anul 1154 a apărut o lucrare cartografică de excepție, harta elaborată de Idrisi.

După secolul al XII-lea, necesităţile navigaţiei au impus hărţi tot mai precis realizate, ele fiind desenate cu rigla şi compasul, iar navigaţia cu ajutorul busolei deja era ceva obişnuit, acest fapt răsfrângându-se şi asupra ştiinţei elaborării hărţilor.

Despre cartografia modernă se poate vorbi începând cu secolul al XVIII-lea. Atunci s-au înfiinţat societăţi care se ocupau cu acestă ştiinţă. Se organizau călătorii în vederea perfecţionării hărţilor existente, cum ar fi călătoriile întreprinse de către britanicul Cook, francezul Bougainville, spaniolul Malaspina şi rusul Kruzenstern. În zilele noastre, cartografia a ajuns la un nivel excepţional, sateliţii furnizând informaţii precise, a apărut cartografia digitală, iar hărţile în trei dimensiuni sunt ceva obişnuit.