Din istoria drapelului românesc

Încă din zorii istoriei, grupurile umane au avut nevoie şi de obiecte cu încărcătură simbolică, prin care să se definească, să se recunoască, să-şi afirme identitatea, valorile, aspiraţiile, în raport cu ceilalţi. Din aceste nevoi au apărut steagurile şi stemele, de ale căror semnificaţii ne vom ocupa în continuare.

Prin faptul că drapelele şi stemele sunt instrumente de comunicare, primul nivel de abordare a înţelegerii importanţei şi rolului lor este furnizat de semiotică - disciplină care cercetează felul în care funcţionează comunicarea, relaţiile dintre cod şi mesaj, dintre semn şi discurs. Semiotica reprezintă studiul semnelor şi codurilor care sunt utilizate în procesul de producţie şi interpretare a mesajelor. Sub acest nivel avem unul mai particular prin care putem aborda problematica drapelelor şi stemelor: heraldica. Această ştiinţă stabileşte principiile teoretice, cercetează şi interpretează evoluţia stemelor unui stat (oraş, familie, corporaţie). La nivelul cel mai restrâns şi mai aplicat, avem ştiinţa numită vexilologie, care se ocupă cu studierea steagurilor din diferite epoci şi ţări.

De la steagurile strămoşilor la steagul de azi 

În încercarea de a-şi speria adversarii şi de a-şi etala în mod simbolic atributele, dacii şi-au ales drept drapel un cap de lup. Acest drapel al strămoşilor noştri era confecţionat din bronz sau argint, iar trupul, în formă de şarpe, era făcut din materiale textile. Lupul acesta era mai „viu“ decât orice steag, căci la mişcarea lui rapidă prin aer scotea sunete înspăimântătoare pentru duşmani. Caracterul sângeros al lupului, puterea lui, inteligenţa şi capacitatea de a acţiona strategic, în haită, erau pentru daci calităţi pe care le preţuiau şi le arătau, simbolic, duşmanilor, prin steagul pe care-l duceau în lupte.

Romanii, a căror armată era organizată în legiuni, aveau câte un drapel pentru fiecare legiune în parte. Acvila romană, prezentă în vârful hampei (lancea, suportul de care este prinsă pânza drapelului), a cucerit lumea. Tot o acvilă, de această dată cu cruce în cioc, este prezentă şi pe stema României, care înglobează simbolurile heraldice ale provinciilor ţării noastre.

Originea drapelului românesc actual, cu ale lui roşu, galben şi albastru, se pierde în adâncurile istoriei, culorile fiind deja folosite pe diplomele emise de Mihai Viteazul pe scuturi şi steme. Aceste culori, în succesiunea lor, au fost asumate ca simboluri ale conştiinţei unui neam în vremea lui Tudor Vladimirescu. Revoluţionarii atribuiau culorilor semnificaţiile: libertate - pentru albastrul cerului, dreptate - pentru galbenul precum cel al ogoarelor, frăţie - pentru roşul sângelui vărsat.

După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al celor două Principate Române unite, pe când mergea el spre Bucureşti, a fost întâmpinat la marginea Buzăului de către comandantul dorobanţilor cu  un steag tricolor. Evenimentul, prin emoţia pe care i-a provocat-o domnitorului, a determinat ca doi ani mai târziu, la 22 iunie 1861, acesta să decreteze folosirea doar a drapelului tricolor ca drapel oficial al Principatelor Române. Până atunci provinciile folosiseră steaguri diferite, cu simboluri specifice - bourul pentru Moldova şi acvila cruciată pentru Ţara Românească. Culorile acestui prim drapel erau dispuse pe orizontală, nu ca astăzi, pe verticală. În vremea domnitorului Cuza, drapelul a obţinut recunoaştere internaţională, despre aceasta avem mărturia lui Carol Davila, care scria cu referire la vizita domnitorului la Constantinopol, din lunile mai-iunie 1864:

„Steagul românesc a fost ridicat la catargul cel mare, caiacele Padişahului ne aşteptau, garda sub arme, marele vizir la uşă... Principele, liniştit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest mare Padişah a venit să ne treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la poarta principală şi ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg“.

Trecerea de la aşezarea pe orizontală a culorilor pe verticală, aşa cum avem şi astăzi, s-a făcut oficial în şedinţa Senatului din 26 martie 1867, parte din mai ampla „Lege pentru fixarea armelor României“ - 12/24 aprilie 1867.

Mihail Kogălniceanu, pe atunci raportor la Senat, sintetizând şi opiniile colegilor săi: Nicolae Golescu, Gheorghe Cantacuzino, Dimitrie Brătianu, Cezar Bolliac, spunea: „Drapelul tricolor cum este astăzi nu este (precum pretinde ministerul) drapelul Unirii principatelor. El este un ce mai mult: el este însuşi drapelul naţionalităţii române din toate ţările locuite de români“. Prin Legea nr. 96 din 20 mai 1998, ziua de 26 iunie a fost proclamată Ziua drapelului naţional al României.

Reguli, recorduri, asemănare

Drapelul României poate fi arborat, fără constrângeri, de persoane fizice la domiciliul sau reşedinţa lor, de persoane juridice la sediile acestora, iar drapelele străine pot fi arborate numai în prezenţa drapelului României şi în condiţii strict reglementate ca dispunere.

Drapelele de luptă ale unităţilor militare sunt scoase din vitrină la momente speciale, li se acordă o atenţie aparte, pierderea drapelului ducând la desfiinţarea unităţii.

Pavilioanele navelor trebuie ridicate zilnic la pupa, la ora 8:00, iar în zilele de sărbătoare la ora 9:00. În timpul navigării, pavilionul rămâne permanent arborat, iar la ridicarea pavilionului dimineaţa este obligatorie prezenţa întregului echipaj.

România a reuşit să intre în Cartea Recordurilor cu cel mai mare drapel. Pe data de 27 mai 2013, pe Aerodromul Clinceni a fost desfăşurat un drapel cu dimensiunile de 349,425m x 226,917 m şi o greutate de 5 tone, trecând pe locul I, devansând steagul care deţinuse anterior recordul de mărime.

Statul centrafrican Ciad are drapelul foarte asemănător cu al nostru, singura diferenţă fiind o subtilă nuanţă cromatică: albastru indigo, în loc de albastru cobalt cum are România. Pe acest motiv a existat chiar şi un diferend, constând în reclamaţia pe care a făcut-o acest stat la ONU, ca să nu mai folosească România aceste culori, deşi steagul nostru are o vechime mai mare. Cererea a fost respinsă, pe bună dreptate.