Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Ingineri care și au urmat visul de a zbura

Ingineri care și au urmat visul de a zbura

Un articol de: Dan Cârlea - 17 Dec, 2016

După ce vreme de mii şi mii de ani zborul era doar un vis sau nici măcar atât, oameni curajoși, adevărați temerari, au deschis competiţia pentru cucerirea aerului. Nu puţini au plătit cu viaţa cutezanţa de a se aventura într‑un domeniu atât de nou. Astăzi îi putem aşeza faţă în faţă, privindu‑le realizările de la începuturile istoriei zborului omenesc.

Germanul Otto Lilienthal (1848‑1896) este cel care a reuşit pentru prima oară să se desprindă de pământ cu ajutorul unui aparat mai greu decât aerul, dar fără motor. Pentru realizările sale, printre care se numără şi înfiinţarea unui fabrici de avioane, fraţii Wright (cei care au reuşit pentru prima oară să zboare cu ajutorul unui aparat mai greu decât aerul şi cu motor) îl aveau ca model.

Tatăl lui Otto era un om de afaceri priceput la tehnică şi matematică, iar mama sa avea înclinaţii artistice, studiase muzica. Poate de aici îmbinarea dintre puterea visului de a zbura şi priceperea inginerească de a o face. Otto a studiat, împreună cu un frate al lui, Gustav, la liceul din localitatea lor natală, Anklam. Cei doi fraţi s‑au înţeles în domeniul tehnic, colaborând în diverse proiecte şi invenţii. Din anul 1864, a făcut o şcoală de meserii în Potsdam. Între 1867 şi 1868 cei doi fraţi pasionaţi de zbor au construit un aparat pentru a studia portanţa aerului. În anul 1867, Otto Lilienthal a început să studieze la Academia Industrială Berlin, iar în 1889 scria o carte - „Zborul păsării ca baza artei zborului” - având ca subiect legătura dintre zborului păsării şi aparatele construite de om (temă foarte veche, încă de pe vremea lui Leonadro da Vinci considerându‑se că un aparat construit de om are şanse să zboare doar dacă replică zborul păsărilor).

La acel moment companiile nu erau pregătite pentru aceste idei, fiind încă mai puternică ideea zborului cu ajutorul aparatelor mai uşoare decât aerul, urmărindu‑se trecerea de la simple baloane la dirijabile capabile să poarte mărfuri şi pasageri. Aparatul pe care Otto îl folosea la experimente de zbor împotriva vântului era format dintr‑un cadru de salcie, pe care era întinsă o pânză. De‑a lungul vieţii sale, Otto a construit 21 de aparate de zbor şi piste de decolare la înălţime, de pe care reuşea zboruri celebre în epocă, cel mai lung dintre ele având 250 de metri, cu un aparat care cântărea… 20 de kilograme.

Astăzi pare amuzant, însă priceperea oamenilor care au reuşit pe atunci aceste lucruri era cu totul deosebită. Otto a murit la o zi după prăbuşirea pe care a suferit‑o pe 9 august 1896, de la 15 metri înălţime.

Zborul cu balonul

Zborul cu ajutorul baloanelor cu aer încălzit de un arzător devenise ceva obişnuit, însă oamenii aveau nevoie de mai mult. Visul de veacuri era zborul cu un aparat mai greu decât aerul, însă nimeni nu reuşise aşa ceva, până la fraţii Orville (1871‑1948) şi Wilbur (1867‑1912) Wright, din Statele Unite. Încă din copilăria petrecută în oraşul Dayton, statul Ohio, s‑a văzut pasiunea lor pentru zbor. Înălţau zmee şi chiar le confecţionau, zmeele fiind „la modă” în acele vremuri în America, fiindcă avuseseră un promotor de top: Benjamin Franklin (1706‑1790), diplomat, om de ştiinţă, inventator, profesor şi om politic, studiase fenomenele electrice din atmosferă cu ajutorul unor zmee. Însă drumul spre cer al fraţilor Wright nu a fost uşor, ei rămânând fără susţinerea financiară a familiei (tatăl lor, episcop evanghelic, sărăcise după războiul civil). În acele condiţii, cei doi fraţi au deschis, în anul 1892, un atelier de reparat bicliclete, lucru ce le‑a fost de ajutor, pentru că și‑au îmbunătăţit abilităţile în domeniul mecanicii.

Fraţii Wright priveau cu admiraţie realizările neamţului Otto Lilienthal şi au decis să încerce să facă un pas înainte - să realizeze un planor cu aripi duble. După ce au refăcut calculele lui Otto şi au înţeles că acesta greşise în privinţa unui coeficient al raportului dintre portanţă şi rezistenţa opusă de aer, construiesc pentru prima oară un canal cu curent de aer, pentru testări.

Planorul cu motor

După o serie de teste ale aparatelor fără motor şi fără pilot, ei reuşesc, în vara anului 1901, să zboare 100 de metri, executând şi o curbă în zbor, iar în anul următor perfecţionaseră aparatul încât zborul lor a fost mult mai lung, pe o distanță de peste 600 de metri. În anul următor şi‑au propus să monteze pe planor un motor.

Motorul lor avea 12 cai putere, patru cilindri, răcire cu apă şi o greutate de 110 kg. După ce au avut de rezolvat problema găsirii unghiului corect al paletelor elicei, au reuşit la data de 17 decembrie 1903 să zboare timp de 12 secunde pe distanţa de 37 de metri, cu viteza de 10,8 km pe oră.

Avionul lor, şi primul din istoria umanităţii, denumit Kitty Hawk, avea lăţimea de 12,3 metri, cu aripi cu tot, lungimea de 6,4 metri şi o greutate de 340 kg. Era construit din lemn, iar aripile erau din pânză întinsă pe o ramă.

Traian Vuia, românul care a reuşit în anul 1906 să zboare cu aparatul său mai greu decât aerul, fără mijloace ajutătoare, cum ar fi catapultă sau pantă, se „bătea” umăr la umăr cu fraţii Wright pentru cucerirea aerului.

Aeroplanul automobil

Vuia s‑a născut în 1872 în satul Surducu Mic din Timiş (fostul comitat Caraş Severin). După ce a făcut şcoala primară în satul Făget, a urmat liceul la Lugoj, în anii 1884‑1892. Şi Vuia a avut încă de mic o pasiune pentru zbor, urmărind zborul zmeelor şi construind unele modele. Cu cât cunoştinţele sale de fizică şi mecanică se aprofundau, şi micile sale aparate de zbor căpătau caracteristicile celor care i‑au permis, mai târziu, să‑şi împlinească visul de a se ridica deasupra pământului. Starea financiară precară îl face să părăsească Politehnica de la Budapesta, unde începuse să studieze, şi s‑a orientat către Drept, practicând chiar avocatura pentru a se putea întreţine.

Pe 6 mai 1901, Traian Vuia a obținut doctoratul în ştiinţe juridice cu teza: „Militarism şi industrialism, regimul de Status şi contractus”. Apoi s‑a întors la Lugoj şi a încercat să construiască un „aeroplan‑automobil”, însă s‑a lovit de scepticismul celor care credeau în ideea, la modă, că se poate zbura numai cu aparate mai uşoare decât aerul. Pe 16 februarie 1903 şi‑a trimis proiectul Academiei de Ştiinţe din Paris, care i‑a dat răspunsul: „Problema zborului cu un aparat care cântăreşte mai mult decât aerul nu poate fi rezolvată şi nu este decât un vis”.

Însă Vuia nu şi‑a lăsat aripile tăiate şi pe 17 august 1903 a primit brevetul pentru un aeroplan automobil.

Pe 18 martie 1906, la Montesson, lângă Paris, aparatul Vuia I a zburat pentru prima dată. După ce a accelerat pe o distanţă de 50 de metri, aparatul său s‑a ridicat la o înălţime de aproape un metru, a zburat pe o distanţă de 12 m, după care paletele elicei s‑au oprit, iar avionul a aterizat.