Mari fotografi români

A face fotografii în zilele noastre poate părea ceva banal şi uşor, aproape toată lumea are un telefon mobil cu aparat foto inclus, aşa cum aparatele de fotografiat în sine pot fi accesibile multora dintre noi. La începuturile acestei arte şi tehnici deopotrivă, lucrurile nu stăteau deloc aşa. Doar maeştrii fotografi aveau aparatura necesară pentru a imortaliza pe hârtie portrete şi momente importante din vieţile oamenilor. Şi mai ales aveau ştiinţa de a face acest lucru. Fotograful era o persoană respectată în societate şi nu oricine putea face fotografii de calitate.

Vom face o incursiune în vremurile de început ale fotografiei româneşti, amintindu-ne de câţiva iluştri fotografi, datorită cărora avem astăzi imaginea vremurilor când bunicii şi străbunicii noştri erau copii.

Carol Popp de Szathmari, primul fotojurnalist din lume

În ianuarie 1812 se năştea la Cluj Carol Popp de Szathmari, mai cunoscut marelui public în calitatea sa de pictor decât în cea de fotograf. A fost unul dintre pionierii fotografiei la noi, primul fotograf de artă şi documentarist din Regatul Român, şi unul dintre cei mai importanţi din Europa. În tinereţe, a făcut studii la Colegiul reformat din Cluj, a urmat Dreptul, apoi a lucrat ca funcţionar la Sibiu. A studiat pictura la Roma, Viena şi în multele sale călătorii peste hotare a realizat picturi în acuarelă, în general imagini pitoreşti cu caracter de reportaj.

Fotograful Carol Szathmari şi-a început povestea imortalizării peisajelor folosindu-se de procedeul numit dagherotipie, la modă în epocă. Cu ajutorul unui aparat care consta într-o cutie de lemn având un obiectiv fotografic, imaginile erau captate într-un amalgam de mercur şi argint, pe o plăcuţă de cupru. Primele dagherotipii le-a realizat Carol Popp de Szathmari în anul 1843, iar între 1860 şi 1870 a realizat imagini care i-au permis publicarea unui volum cu 100 de fotografii. Carol Popp are meritul de a fi considerat primul fotojurnalist din lume, el imortalizând scene din Războiul Crimeii (1853-1856).

Ca recunoaştere pentru meritele sale, Carol Popp de Szathmari a primit, în 1855, patru medalii pentru albumele de fotografie realizate şi pentru activitatea sa fotografică, medalii acordate de regina Angliei, împăratul Austriei, Napoleon al III-lea al Franţei şi regele Spaniei.

Costică Acsinte, fotoreporter în Primul Război Mondial

Constantin Acsinte (cunoscut drept Costică Acsinte) s-a născut în satul Perieţi, Ialomiţa, în anul 1897. Dorind să devină pilot, a intrat la Şcoala de Pilotaj de la Cotroceni, pe care a absolvit-o, însă nu a reuşit să obţină brevetul de pilot. Pe atunci, în 1913, România avea doar 20 de piloţi cu brevet şi, se pare, Costică Acsinte avea alt drum de urmat.

Descoperind fotografia ca altă mare pasiune a vieţii sale, şi de această dată pe deplin împlinită, Acsinte s-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial, ca fotograf, developând atât filmele sale, cât şi pe ale unor piloţi români, francezi, ruşi, care efectuau observaţii ale frontului necesare operaţiunilor militare.

Din perioada războiului a rezultat un album cu 327 de fotografii, însoţite de descrieri dactilografiate, un adevărat material cu importanţă istorică. Printre persoanele care apar în imagini se află: regele Ferdinand, regina Maria, prinţul Carol, generalul Berthelot, generalul Eremia Grigorescu. După ce a fost demobilizat, în 15 iunie 1920, a lucrat pentru un studio foto din Bucureşti. S-a căsătorit în 1926, iar în 1930 şi-a deschis în centrul oraşului Slobozia „Foto Splendid Acsinte“, care a funcţionat până în 1960, când Costică Acsinte s-a pensionat, iar studioul a fost demolat.

Dar pasionatul de fotografie a continuat până la moartea sa din anul 1984 să imortalizeze împrejurimile Sloboziei, satul Griviţa şi altele. În anul 2009, lui Costică Acsinte i s-a acordat titlul de cetăţean de onoare post-mortem al municipiului Slobozia. În urma sa au rămas mii de negative fotografice pe plăci de sticlă, printuri fotografice, multe dintre ele purtând sigla vechiului atelier „Foto Splendid Acsinte“.

Iosif Berman, un artist în compania unor mari reporteri

O viaţă scurtă, dar dedicată fotografiei şi împletită cu cea a unor valoroşi jurnalişti - aşa s-ar putea sintetiza destinul lui Iosif Berman, unul dintre primii fotoreporteri români. „Vreţi să vă fac o mărturisire? Am devenit reporter de dragul fotografiilor lui Berman“, spunea Geo Bogza, la câţiva ani după moartea artistului fotografiei, când în 1946 a fost instituit de către Sindicatul Ziariştilor Premiul „Iosif Berman“, pentru cel mai bun reportaj fotografic.

Fiul unui evreu naturalizat în urma participării la Războiul de Independenţă, Berman şi-a descoperit pasiunea pentru fotografie încă de timpuriu, când se crede că a învăţat meserie de la fotografii din Cernăuţi. Anul în care avea să intre efectiv în activitatea jurnalistică a fost 1911, în urma participării la un concurs pentru ocuparea postului de fotograf al revistei „Gazeta ilustrată“. Aşa a ajuns Berman în Bucureşti, unde a lucrat până ce a plecat cu un regiment pe frontul Primului Război Mondial, ca reporter-fotograf.

A urmat o perioadă grea, Berman fiind prins la Odessa de Revoluţia Rusă, a ajuns cu fotoreportajele sale până în nordul Munţilor Caucaz, unde a cunoscut-o pe Raisa, cea care avea să-i devină soţie şi care i-a dăruit o fetiţă, pe Luiza. După război a fost fotoreporterul ziarelor „Dimineaţa“, „Adevărul“ şi „Sportul“. A colaborat în cadrul campaniilor sociologice coordonate de Dimitrie Gusti, furnizând cele mai importante documente foto din acea perioadă. Era trimisul ziarelor la Casa Regală, făcând cele mai frumoase fotografii membrilor familiei regale. Era neobosit să fie prezent la toate evenimentele importante, marii reporteri ai vremii fiind admiratori ai lui, Geo Bogza şi Brunea-Fox. Acesta din urmă nu pleca la reportaje fără el niciodată.

După ce ziarele „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ au fost închise, iar arhiva lui fotografică a fost confiscată în 1940, ca urmare a legislaţiei antievreieşti, Iosif Berman şi-a deschis un mic laborator şi pentru un timp scurt a trimis materiale fotografice ziarului „New York Times“ şi unor reviste din Londra. Toată conjunctura politică l-a făcut să cadă în depresie, iar în 1941 s-a stins de supărare. Avea doar 49 de ani. A rămas însă în istoria fotografiei româneşti drept omul care a făcut saltul de la fotografia de tip carte poştală la cea de tip jurnalistic, fiind un inovator în domeniu şi un mare artist.

Aurel Mihailopol, metafore pe hârtie foto

Un alt fotograf care visa în copilărie să devină aviator, precum visa şi fotograful Costică Acsinte, a fost Aurel Mihailopol (1928-1982). Şi el avea să-şi schimbe visul atingerii înălţimilor cu pasiunea imortalizării lor şi a tuturor celorlalte lucruri prin fotografie.

A lucrat la revista „Flacăra“, realizând imaginile valoroaselor reportaje ale jurnalistului Tudor Octavian, a lucrat de asemenea şi la revista „Cinema“, fiind considerat unul dintre cei mai mari fotoreporteri din perioada comunistă. După ce a semnat apelul lui Paul Goma din anul 1977, i s-a retras calitatea de membru al Partidului Comunist Român, a fost dat afară din serviciu şi marginalizat. A fost soţul actriţei Rodica Mandache, iar fiica lor Diana Mihailopol este astăzi o tânără regizoare de talent. Era cunoscut pentru noncoformismul său, iar pasiunea pentru fotografie era atât de mare, încât se spune că primul lucru pe care îl făcea dimineaţa era să-şi agaţe aparatul foto de gât. Fotografiile sale, multe dintre ele fiind adevărate metafore, au fost răsplătite cu multe premii internaţionale.

Aurel Mihailopol a murit la vârsta de 54 de ani.