O construcţie inginerească menită să ţină curată Roma

Canalizarea Romei antice este una din cele mai importante lucrări inginereşti din istorie, fiind totodată şi mărturia unei civilizaţii importante care a modelat lumea noastră actuală în multe privinţe. Canalizarea marii metropole antice nu avea doar rolul de a aduna şi evacua reziduurile, ci şi apele pluviale care curgeau spre oraş de pe dealuri, prin diferite cursuri de apă mici.

Existau trei sisteme de canalizare independente: Cloaca Maxima, Circus Maximus şi Campus Martius. Cel mai mare sistem de canalizare dintre cele trei era Cloaca Maxima, care drena partea centrală a oraşului şi văile dintre dealurile Esquilina, Viminal şi Quirinal. Începuturile acestui sistem sunt plasate în secolul VI î.Hr., dar exact nu se ştie sub domnia cui au debutat lucrările, unii considerând că meritul îi aparţine regelui Lucius Tarquinius Priscus, alţii că lui Tarquinius Superbus. Arheologii au descoperit că în decursul timpului s-au făcut mai multe lucrări de refacere a canalizării, fiind găsite materiale specifice epocilor respective. Cloaca Maxima începea în apropiere de Templul Minervei, apoi de-a lungul Forului lui August şi Forului lui Cezar, până în dreptul Basilicii Aemilia. În continuare, traversa zona care se află astăzi sub nava Basilicii Aemilia. În faţa basilicii exista templul Sacrum Cloacinae, dedicat zeiţei Venus Cloacina, care era zeiţa curăţeniei.

Canalul făcea un cot pentru a trece prin zona Forului Roman, pentru ca apoi să urmeze un traseu spre sud-vest, trecând prin faţa Basilicii Iulia, apoi mergea paralel cu Vicus Tuscus, strada care ducea în Velabrum. În zona forurilor, Cloaca Maxima colecta apele aduse de o serie de canale laterale. Apele colectate se vărsau apoi în Tibru, după trecerea printr-un arc - Arcul lui Janus Quadrifons, care se pare că a fost construit în vremea împăratului Constantin cel Mare. În vremea Imperiului Roman, canalizarea a fost bine întreţinută, de aceasta ocupându-se funcţionari publici care aveau numele de edili.

Doar locuinţele bogaţilor erau legate la sistem

Puţine locuinţe erau însă legate de sistemele de canalizare, doar casele celor mai bogaţi romani aveau parte de aşa ceva. Ceilalţi locuitori trebuiau fie să utilizeze latrinele publice, cu plată, şi care erau conectate la sistemele de canalizare, fie să utilizeze ţucalele. Sistemul de latrine publice era foarte dezvoltat în Roma, începând cu secolul II î.Hr. Conform documentelor, în anul 315 după Hristos existau 144 de closete publice în Roma. În perioada lui Vespasian s-au pus bazele unei adevărate afaceri din vânzarea de amoniac obţinut prin decantarea urinei. Muncitorii care prelucrau ţesăturile la Roma observaseră că amoniacul albeşte ţesăturile, aşa că au devenit cumpărătorii acestui produs reciclabil. Se spune că fiul lui Vespasian, Titus, s-a revoltat cu privire la această afacere pusă pe picioare de tatăl său, dar Vespasian i-a pus sub nas o monedă de aur şi i-a spus: "Aurul nu are miros", vorbă care a făcut istorie în întreaga lume, azi folosindu-se sub forma "banii nu au miros". Se pare că împăratul a avut dreptate, căci dacă la venirea sa la putere vistieria era goală, la moartea sa a lăsat-o plină.

Poetul roman Decius Iunius Iuvenalis scria: "Dacă pleci să iei cina în oraş fără a-ţi face testamentul, ignorând pericolele care te ameninţă de la fiecare fereastră, roagă-te ca soarta să fie milostivă cu tine şi să nu-ţi cadă în cap decât conţinutul unui ţucal care se goleşte". După cum reiese din text, de la ferestre erau aruncate fel de fel de obiecte. Aşa că în vremea lui Marcus Tullius Cicero senatul a aprobat un edict numit Dejecti Effusive Actio, care prevedea pedepse pentru aruncarea de la geam. Dacă o persoană era vătămată de aruncarea sau vărsarea a ceva de la geamurile superioare ale unei clădiri, partea vătămată avea dreptul la compensaţii băneşti. Dacă un cetăţean roman era ucis de un obiect aruncat de la o fereastră, despăgubirea era de 50 de monede de aur şi oricine putea cere despăgubirea, dar aveau întâietate rudele.

Unele porţiuni din canalizarea antică au fost legate la sistemul modern de canalizare al Romei, iar altele au fost păstrate doar ca vestigii ce pot fi vizitate de turişti.