Paraşutismul, de la salvarea vieţii la hobby

Teama de înălţime există în cei mai mulţi dintre noi, însă unii reuşesc nu numai să o învingă, ba chiar să facă din salturile cu paraşuta de deasupra norilor un hobby sau chiar o meserie. Vom intra în istoria şi culisele paraşutismului, sperând să nu ne lovim prea tare.

Etimologic, numele „paraşută“ provine din limba franceză, unde s-au combinat două cuvinte: „para“ - scut sau protecţie, şi „chute“ - cădere.

Zborul a reprezentat unul dintre cele mai vechi visuri ale oamenilor, preocuparea pentru căderea de la înălţime în condiţii de siguranţă i-a acompaniat. Primele însemnări despre căderea în siguranţă de la înălţime a unui om ne sunt furnizate de un manuscris chinezesc, datând din perioada 2258-2208 î.Hr., în care se povesteşte că un împărat al Chinei, Sun, a evadat dintr-un turn înalt cu ajutorul unei paraşute. O mie de ani mai târziu, tot într-o scriere chineză, apare deschis un eveniment petrecut în timpul petrecerilor de încoronare a împăratului Fo-Kien, când un acrobat a sărit de la înălţime frânând coborârea cu ajutorul unei umbrele uriaşe. 

Primele schiţe ale unei paraşute le datorăm geniului Renaşterii, Leonardo Da Vinci, al cărui model de paraşută gândit între anii 1480 şi 1483  era piramida. Testarea modelului a venit mai târziu, în 1617, la Veneţia, graţie unui inventator pe nume  Dalmat Faust Vrancic (Fausto Veranzio, pentru italieni).

Dezvoltarea interesului pentru paraşute este legat de apariţia pe scară tot mai largă a baloanelor cu aer cald, ca mijloc de salvare din ele în caz de prăbuşire. Un model care poate fi considerat modern, cel rotund, a fost inventat în anul 1783 de către francezul Sébastien Lenormand, acesta sărind din turnul observatorului astronomic din Montpellier, fără incidente la aterizare. Lui îi datorăm şi denumirea de „paraşută“, fiindcă el a folosit-o pentru prima oară - parachute.

A urmat Jean-Pierre Blanchard, care a efectuat şi el salturi, militând pentru importanţa pe care paraşuta o are în salvarea vieţii călătorilor din baloanele cu aer cald. În 1793 a avut şansa de a-şi verifica teoria, când balonul său s-a rupt şi el a scăpat cu ajutorul paraşutei.

Dezvoltarea paraşutelor a urmat firesc, schimbându-se materialele din care erau confecţionate - la început inul întins pe un cadru de lemn, apoi mătasea, mai uşoară şi mai rezistentă. Paraşuta rotundă iniţială nu era prevăzută cu o gaură în partea superioară, lipsă ce genera instabilitatea paraşutei.

Dezvoltarea aviaţiei a generat interesul pentru salturile cu paraşuta din avion, în acest scop inventatorii au reuşit să introducă paraşuta pliată într-un rucsac, model care, la modul esenţial, se păstrează până astăzi. Cel care a făcut această invenţie în anul 1911 este rusul Gleb Kotelnikov (1872-1944). 

Femeile nu puteau rămâne în afara acestui nou şi temerar domeniu, aşa că la data de 21 iunie 1913 Georgia Brodwick a fost prima care a sărit cu paraşuta dintr-o aeronavă care zbura deasupra oraşului Los Angeles.

Primul Război Mondial aduce paraşutele pentru prima oară în confruntări, fiind folosite de către operatorii baloanelor cu aer cald care erau pe atunci folosite la observaţiile destinate artileriei.

Parfumul unor vremuri când onoarea era prezentă şi importantă în cadrul luptelor armate nu ocoleşte paraşutismul. Aviatorii militari care au activat în Primul Război Mondial nu au purtat paraşute, căci s-a considerat că acest lucru poate favoriza laşitatea, prin posibilitatea de a părăsi aeronava avariată. Destinul unui aviator era moartea, dacă nu învingea în luptă. 

În ţara noastră primele paraşute folosite au fost cele de fabricaţie franceză, unele dintre acestea salvând viaţa, în anul 1917, unor aviatori români celebri. Au existat încercări de a se construi paraşute româneşti, cum ar fi modelul făcut de către Marcel D. Juvara în 1916, apoi de către Sziklay Ioan şi Grigorescu în 1923, însă în final s-a optat pentru achiziţionarea de paraşute germane, pentru aviaţia română.

Paraşutismul sportiv începe în România cu o femeie, celebra Smaranda Brăescu, aceasta sărind în anul 1931. Ea deţine şi recordul de altitudine, deţinut până la 2 octombrie 1931 de către o americană - 6.000 de metri.

La 1 mai 1941 se înfiinţează prima companie de paraşutişti, în cadrul Aeronauticii Române, subordonată Centrului de instrucţie al Aeronauticii, pe Aerodromul Popeşti-Leordeni. La 10 iunie 1941 se înfiinţează prima şcoală de paraşutişti militari din România, conduşi de Ştefan Şoverth. Primii trei instructori de paraşutism în iulie 1941 erau şi singurii săritori cu paraşuta din România: Ştefan Şoverth, Smaranda Brăescu şi Traian Dumitrescu-Popa, care au instruit primele promoţii de paraşutişti. Alte două recorduri deţinute de români în domeniul paraşutismului sunt cele ale lui Gheorghe Iancu, care la 27 iulie 1957 a stabilit un record mondial în proba de aterizare la punct fix.

Recordul naţional de înălţime, aflat în vigoare până în anul 2011, a fost stabilit la 20 august 1970 de Grigore Baştan (salt de la 9.600 metri, cu cădere stabilizată 7.000 metri). (Dan Cârlea)