Ziua de 10 ianuarie 2024 a fost termenul-limită de trimitere a scrisorilor sau a mesajelor de răspuns la concursul nostru tradiţional de la final de an. Şi anul acesta am primit scrisori din toate regiunile ţării,
16 Ian, 2024
Povestea exploziilor colorate de pe cer
În zilele noastre orice mare sărbătoare trebuie să aibă ca ingredient şi aruncarea în aer a artificiilor. Prilej de bucurie pentru cei mici şi mari deopotrivă, dar şi pentru o masivă descărcare emoţională, artificiile au o poveste ce începe demult, tocmai în vechea Chină.
Obiceiul de a arunca în aer artificii există încă din secolul al VII-lea, când chinezii le foloseau la festivităţile lor. Pe atunci, rolul acestor artificii era mai mult unul care ţinea de credinţele religioase decât de distracţie, chinezii crezând că zgomotele puternice, luminile şi focul alungă spiritele rele din jurul împăratului şi a supuşilor săi.
Dar istoria exploziilor de la petreceri şi ceremonii este, în acelaşi timp, şi istoria sângeroasă a exploziilor şi focului din luptele armate. Bizantinii foloseau ca armă un amestec pe bază de colofoniu (sau sacâz, după denumirea cea mai cunoscută şi care-şi are originea în limba turcă), obţinut prin distilarea răşinii de conifere.
Corăbiile războinicilor musulmani au cunoscut din plin urgia acestui „foc” pe care bizantinii îl aruncau cu dispozitive rudimentare pentru noi - dar arme de ultimă generaţie în acele vremuri -, incendiindu-le şi scufundându-le.
Odată cu obţinerea prafului de puşcă de către chinezi, au apărut şi primele bombe pline cu această „pulbere neagră”, care prefăceau în ruine zidurile cetăţilor, altădată considerate de neînvins.
Apariţia prafului de puşcă a însemnat şi „industrializarea” artificiilor, acestea construindu-se foarte uşor şi devenind mai ieftine, accesibile marelui public. În anul 1200 oamenii din China cumpărau artificii din piaţă, exact ca în zilele noastre, şi pigmentau sărbătorile şi ceremoniile cu ele.
Din China, artificiile şi ştiinţa fabricării lor au ajuns în zona arabă, unde musulmanii au apreciat atât puterea pe care le-o dădeau în luptă folosirea exploziilor şi focului controlat, cât şi frumuseţea formelor pe care le generau artificiile în aer la manifestări publice. Sirianul Hasan al Rammah scria în anul 1240 despre artificii, numindu-le „flori chinezeşti”.
Europenii au prins gustul mult mai târziu
A durat câteva sute bune de ani până artificiile au apărut pe scară largă în Europa. În secolul al XVII-lea, ambasadorul ţarului Petru cel Mare în China trimitea informaţia că „în Europa nu s-au văzut focurile de artificii cum se fac în China”.
Odată interesul stârnit, s-a găsit cineva care să studieze temeinic procedeele chinezeşti de creare a artificiilor, în persoana călugărului iezuit francez Pierre Nicolas d'Incarville (1706-1757), care a fost o vreme misionar în China.
Observaţiile făcute de călugărul iezuit au fost utilizate, ceva mai târziu, de către inginerul militar francez Amédée-François Frézier (1682-1773), care a scris o carte de referinţă în domeniu - “Tratat despre focuri de artificii”.
Culorile pe care le au exploziile artificiilor ţin de substanţele chimice care le compun: pentru culoarea roşu intens - stronţiu, pentru roşu mediu - litiu, pentru portocaliu - calciu, pentru galben - sodiu, pentru verde - bariu, pentru albastru - cupru, pentru azur - cesiu, pentru violet - potasiu şi rubidiu, pentru alb – aluminiu, beriliu sau pulberi de magneziu.
Să nu uităm că pot fi periculoase
Este important să nu uităm că, dincolo de aspectul de joacă pe care îl au exploziile de artificii, ele sunt totuşi nişte foarte mici arme. Nu de puţine ori oamenii şi-au pierdut un ochi în urma folosirii necorespunzătoare a artificiilor, care şi sunt supuse în mai toate ţările civilizate unor norme severe. Ele sunt împărţite pe clase, după puterea de explozie şi alte caracteristici tehnice, cumpărarea şi folosirea lor sunt reglementate.
Din păcate, în fiecare an, în timpul sărbătorilor de iarnă vedem la televizor ştiri despre copii sau adulţi accidentaţi din joaca aceasta cu substanţele explozive.
Fabricile de artificii, de asemenea, sunt locuri foarte periculoase, iar fabricarea lor în condiţii de clandestinitate, prin garaje şi subsoluri - şi uneori şi cu manipulanţi copii, cum se face în unele ţări - duce nu de puţine ori la accidente teribile.
Viaţa călugărului botanist Pierre Nicolas d'Incarville
Călugărul iezuit francez Pierre Nicolas d'Incarville, născut la Louviers sau la Rouen în anul 1706, a fost un pasionat şi priceput botanist al timpului său. După ce a desfăşurat activitate de profesor, predând la Quebec, a fost trimis în China, la curtea împăratului Qianlong (1711-1799) - un spirit deschis, care se preocupa de aspectele culturale, conservând moştenirea culturală primită de la înaintaşii săi, ordonând să se scrie lucrări importante, cum ar fi cele de istorie şi manuale rituale.
Dar totuşi, la început, împăratul nu a fost foarte receptiv la dorinţele lui Pierre Nicolas de a intra în grădinile imperiale şi a face modificări, dar asta numai până ce călugărul iezuit i-a prezentat floarea Mimosa pudica, denumire ce l-a amuzat teribil pe suveran. Din acel moment călugărul botanist a avut acces liber în grădinile imperiale şi a început să transfere plante din China în Europa, şi invers. Printre plantele pe care le-a aclimatizat în Europa amintim: Copacul Cerului - Ailanthus altissima, Arborele pagodă - Styphnolobium japonica, Cedrela, Koelreuteria paniculata, şi a fost primul european care a descris fructul kiwi. A scris şi lucrări botanice, dar şi despre artificiile pe care chinezii le foloseau la manifestările publice, şi lucrările au fost publicate în timpul vieţii sale. A murit la Beijing, în anul 1757.
Deşi nu a fost un savant în adevăratul sens al cuvântului, priceperea şi dedicarea sa au fost recunoscute şi apreciate de botaniştii vremii, călugărul Pierre corespondând cu Claude Joseph Geoffroy, de la Academia de Ştiinţe din Paris.
