Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Societate Timp liber Românii deportați în Bărăgan

Românii deportați în Bărăgan

Un articol de: Dan Cârlea - 10 Iun, 2017

În luna iunie a anului 1951a început un proces de strămutare a locuitorilor „incomozi” pentru regimul comunist, filă de istorie pe care astăzi o cunoaștem sub numele „Deportările în Bărăgan”. Este vorba de zeci de mii de oameni care și-au pierdut casele, fiind strămutați la sute de kilometri depărtare.

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, preșe­din­tele Iugoslaviei, Iosip Broz Tito (1892-1980), prin viziunea sa politică, a ajuns în conflict cu URSS-ul condus de Stalin. Sămânța discordiei a fost dorința lui Tito de a obține orașul Trieste, după ce dobândise, la finalul războiului, peninsula Istria de la italieni și orașele Zadar și Rijeka.

Occidentalii s-au opus ca orașul Trieste să revină iugoslavilor, fapt ce a dus la niște confruntări militare. Au avut loc atacuri aeriene iugoslave asupra unor aeronave de transport americane, fapt ce i-a nemulțumit pe sovietici. URSS-ul era încă în refacere după război și nu se dorea un război fierbinte cu Occidentul, pentru ambițiile aliatului Tito. În acest context mai larg din lumea comunistă, sovieticii își puneau problema că s-ar putea ajunge chiar la o confruntare militară cu iugoslavii. Românii, aliați fideli pe atunci ai sovieticilor, au purces la deportări în Câmpia Bărăganului, strămutând o mare parte a populației „cu probleme” din județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți. Astfel, ceea ce în mod obișnuit era cunoscut doar ca grânar a devenit pentru zeci de mii de oameni o temniță fără de sfârșit, între ciulini imenși, rostogoliți de vânt.

Primii dintre deportați au provenit din spațiul situat la 25 km de-a lungul frontierei iugoslave, între satele Beba Veche, din județul Timiș, și Gruia, din județul Mehedinți. În total, 203 localități.

După modelul sovietic, a fost emisă o hotărâre a Consiliului de miniștri, în anul 1950, mo­dificată în 1951, prin care se reglementau problemele stabilirii domiciliului obligatoriu pentru unele categorii de persoane. Iată cât de groaznic suna justificarea legală pentru asemenea tragedie adusă pe capul românilor: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifes­tările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Româ­nă. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligatoriu în orice localitate”.

Hotărârea Consiliului de miniștri a creat cadrul legal pentru această deportare ce urma să fie a doua cea mai mare din istoria contemporană a României, după deportările din luna ianuarie 1945, când peste 70.000 de persoane, mai ales etnici germani, au fost duși în Uniunea Sovietică. Pe atunci, URSS se confrunta cu o gravă lipsă a forței de muncă, după ce milioane de bărbați muriseră în război, așa că orice pretext era potrivit pentru aducerea de persoane aici. Spre deosebire de prima deportare, de această dată s-a ales ca destinație stepa Bărăganului, care era o zonă subdezvoltată și foarte puțin populată.

Autoritățile urmăreau prin acest plan o așa-numită „igienizare a Banatului”, adică înde­părtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de comuniști, în special a etnicilor germani, sârbi și aromâni. Se considera că, în cazul unor conflicte cu partea iugoslavă, aceste populații nu ar fi suficient de fidele regimului comunist pro-sovietic de la București.

Printre cei vizați se aflau și marii fermieri, proprietarii de suprafețe întinse de pământ, industriașii, hangiii, deținătorii de restaurante, refugiații basara­beni și macedoneni, foștii membri ai forțele armate germane, cetă­țenii străini, rudele refugiaților, simpatizanții lui Tito, persoanele care colaboraseră în război cu ina­micul, cadrele militare, oficia­litățile demise, rudele „contra­revolu­ționarilor” și toți care i-au sprijinit, activiștii politici și pentru drepturile cetățenești, foștii oameni de afaceri cu legături în Occident, liderii etnicilor germani.

În noaptea de Rusalii a anului 1951, a fost pusă în mișcare acțiunea de deportare. 12.791 de familii, adică 40.320 de persoane, din peste 200 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele județe Timiș, Caraș-Severin și Mehe­dinți, au fost ridicate din că­minele lor și deportate în Câmpia Bărăganului. Nimic nu a contat în fața tăvălugului comunist, au fost luați de-a valma cu toții, inclusiv femeile gravide, bătrânii, bolnavii, copiii mici. Au fost urcați în vagoane pentru transportat vitele și au mers cu trenul două săptămâni, fiind debarcați în Bărăganul pustiu, bătut de vânt, traversat de ciulinii imenși.

Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă cu număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

Odată dați jos, în Bărăgan, din trenul în care împărțiseră vreme de două săptămâni va­goanele cu animalele pe care au apucat în grabă să le ia cu ei, deportații fără vină s-au văzut pe un câmp cât o mare, fără acoperiș deasupra capului. Cu mic, cu mare, au pus mâna de și-au încropit întâi niște adă­posturi, apoi case de chirpici.

Conform studiului „Depor­tații în Bărăgan 1951-1956”, coordonat de Silviu Sarafolean, carte apărută la Editura Mirton, Timi­şoara, în 2001, au fost vizate 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel: 19.034 chiaburi și cârciumari, 8.447 basarabeni, 3.557 macedoneni, 2.344 persoane care cola­boraseră cu armata germană în timpul războiului, 1.330 cetățeni străini, 1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate, 1.054 titoiști, 731 dușmani ai regimului socialist, 590 persoane care tră­iau în afara zonei de frontieră, 367 persoane care ajutaseră rezistența anticomunistă, 341 criminali deținuți, 257 germani, 162 foști moșieri și industriași. O adevărată „Siberie a româ­nilor”, după cum spunea unul dintre supraviețuitorii acestei tragedii.

În anul 1964, după grațierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat și urmele acestei fărădelegi naționale au fost șterse.

Abia în anul 1972, Nicolae Ceaușescu a criticat deportările în Bărăgan, calificându-le drept „măsuri greșite“, care au adus daune „politicii naționale“ a partidului.

În 1990, la Timișoara a fost înființată Asociația Foștilor De­portați în Bărăgan. La inițiativa asociației, în Muzeul Satului Bănățean din Timișoara a fost creată o replică fidelă a unei case de pământ bătut, acoperită cu paie, așa cum și-au construit atunci deportații fără vină.