Statuile care privesc lumea

Există locuri pe pământ ce par a fi desprinse din filme. Unul dintre ele este Insula Paștelui, din Oceanul Pacific, teritoriu special al statului Chile. Aici există sute de statui misterioase care parcă privesc depărtările mărilor. Nu se știe cu precizie cine le‑a făcut și de ce, însă ele fascinează arheologii, dar și turiștii.

Rapa Nui, cum mai este denumită insula de către localnici, a fost anexată statului Chile în anul 1888 și este inclusă în Patrimoniul universal UNESCO. Aceasta a suferit o degradare semnificativă între anii 1930‑1960, fiind pusă pe seama exploatării iraționale a resurselor. Ulterior, specialiștii au considerat că cel mai mare impact asupra insulei l‑a avut aducerea bolilor de către europeni, dar și a șobolanilor și oilor pe insulă, care au devastat părți semnificative ale florei locale.

Primul european care a pășit pe insulă și care i‑a și dat numele de Insula Paștelui este exploratorul olandez Jacob Roggeveen. Exact ca într‑un film de aventuri, pe când căuta o altă insulă - Insula lui Davis - a descoperit acest pământ incredibil, cu sute de statui uriașe care privesc fix spre depărtări. Se întâmpla în 1722. Olandezul a numit insula Paasch‑Eyland (Insula Paștelui), iar în limba spaniolă poartă numele de Isla de Pascua.

Numele vechi, local, al insulei este „Te pito o te henua”. Se credea că numele are legătură cu vechile credințe locale, însemnând „Buricul Pământului” sau „Capătul lumii”. Nu este deloc greu de imaginat că locuitorii din vechime, privind imensitatea oceanului, pe care nu se aventura nimeni și de unde nu apărea nimeni, credeau că lumea întreagă este insula lor, care se termina în apele fără sfârșit. Un alt nume atribuit insulei este Mata‑ki‑Te‑rangi, care înseamnă „Ochiul care privește spre cer”.

Uriașii moai, ridicați din pietre vulcanice

Marile statui pentru care a devenit insula celebră în lumea întreagă se numesc moai și au fost sculptate între anii 1100 și 1680. Până acum arheologii au inventariat 887 de statui monolitice, majoritatea au rămas pe insulă, iar unele au ajuns în muzee. Mai sunt cunoscute drept Capetele din Insula Paștelui și sunt reprezentări complete de torsuri sau de figuri care stau în genunchi, cu mâinile petrecute peste abdomen.

Unele dintre statui au fost îngropate până la gât în pământ, în decursul timpului, din cauza alunecărilor de teren.

Cele mai multe dintre statui au fost sculptate în roci din cenușă vulcanică solidificată sau în tuf provenit dintr‑un singur loc, din craterul vulcanului Rano Raraku, care în prezent este stins.

Ne putem imagina dificultatea sculptării acestor statui uriașe, doar cu dălți din piatră ascuțite prin cioplire, așa încât se ridică întrebarea: „Cărui scop servea această muncă titanică?”

„Tehnologia” de făurire a moailor era următoarea: pietrele vulcanice erau mai întâi umezite încă de la începutul cioplirii, activitate ce continua pe tot timpul prelucrării. Sculptatul statuilor era făcut în echipe numeroase, lucrându‑se în același timp la mai multe statui.

Se apreciază că o singură echipă din cinci‑șase oameni ar fi avut nevoie de un an pentru sculptarea unui singur moai. Personajele pe care le înfățișează statuile sunt lideri ai micilor comunități din vechime și chiar familii întregi.

Munca la cărarea și la ridicarea acestor uriași din piatră se pare că era atât de dificilă, încât doar un sfert dintre moai sunt instalați pe locurile lor, alții au rămas în cariera de la Rano Raraku sau au fost abandonați prin toată insula, pe drumul spre locurile unde se intenționa amplasarea lor.

Cel mai mare moai așezat pe platforma sa poartă numele „Paro”, cântărește 82 de tone și are 9,8 metri înălțime.

Modul de amplasare al statuilor nu se cunoaște, ca și în cazul piramidelor egiptene. Unii cercetători au sugerat că transportul acestora a necesitat un fel de sanie în formă de Y, un „miro manga erua”, trasă cu ajutorul unor funii făcute din scoarța dură a arborelui hau‑hau (triumfetta semitriloba), care erau legate în jurul gâtului statuii. Pentru deplasarea în acest mod era nevoie de sute de oameni, probabil chiar peste 250, în funcție de mărimea statuii. 50 dintre statui au fost reînălțate în epoca modernă. Primul moai care a fost reînălțat a fost Ahu Ature Huke, statuia începând să privească nemărginirea oceanului de pe plaja Anakena din anul 1958. Această operațiune s‑a făcut de către membrii expediției lui Thor Heyerdahl, iar oamenii au reușit performanța de a poziționa statuia folosind metode tradiționale, fără ajutorul macaralelor moderne sau al altor tehnici ale zilelor noastre.

„Buricul Lumii” ce delimita pământul

 Monumentul din piatră numit „Buricul Lumii” are în centru un bolovan rotund, erodat de ape, iar geologii sunt de părere că piatra are origine locală, ceea ce coincide cu vechile tradiții orale care povestesc cum aceasta a avut un rol clar, fiind folosită la delimitarea pământurilor clanului Vinapu.

În trecut erau doar două tipuri de case: unele cu o fundație eliptică realizată din plăci de bazalt și cu structura din lemn și altele rotunde, din piatră. Mai există și alte structuri din piatră, care în vechime erau locuite de șamanii ce observau mișcările stelelor, și sunt ridicate pe coastă.

În interiorul așezărilor se mai pot întâlni niște structuri alungite din piatră, care serveau la adăpostirea păsărilor domestice pe timpul nopții. Casele din satul de ceremonii Orongo sunt unice prin aceea că sunt construite în întregime din plăci de bazalt descoperite în craterul Rano Kao. Intrările în toate aceste case sunt foarte joase, accesul înăuntru sau ieșirea din ele făcându‑se târâș.

Ritualurile funerare ale locuitorilor din vechime au suferit modificări de‑a lungul timpului. Într‑o fază de început își trimiteau morții în largul mării cu ajutorul unor mici ambarcațiuni, iar mai apoi ritualurile funerare au constat în arderea morților în peșterile secrete. Abia la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, nativii au început să‑și îngroape morții. În timpul epidemiilor, mormintele comune au fost marcate cu structuri din piatră, în formă de piramidă.