Strasbourg, a doua capitală europeană

▲ Există oraşe în Europa care se identifică cu istoria Uniunii Europene ▲ Importanţa le este dată de instituţii însemnate care îşi au sediul aici sau de decizii care ţin de crearea sau funcţionarea Uniunii Europene ▲ Haga, Berlin, Lisabona, Bologna, Bruxelles, Geneva sau Strasbourg sunt doar câteva dintre oraşele europene martore ale unor decizii importante atât în spaţiul european, cât şi în cel mondial ▲ La Strasbourg îşi au sediile importante instituţii europene, printre care Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) ▲

Cele mai importante instituţii europene îşi au sediul la Strasbourg, oraş considerat a fi a doua capitală a Uniunii Europene: Consiliul Europei, Parlamentul European, Comisia şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Comisia Centrală a Navigaţiei pe Rin, Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă, Institutul Internaţional pentru Drepturile Omului.

Consiliul Europei şi Parlamentul European îşi au sediul general la Strasbourg, cele două foruri legislative ale Uniunii Europene transformând oraşul francez într-o aglomerare a funcţionarilor îmbrăcaţi în costum şi cu atitudine sobră de a căror activitate depinde buna funcţionare a Uniunii.

Europenii îşi caută dreptatea la CEDO

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, numită informal şi „Curtea de la Strasbourg“, a fost creată pentru sistematizarea procedurii plângerilor în materia drepturilor omului, provenite din statele membre ale Consiliului Europei. Misiunea Curţii este să vegheze la respectarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului de către statele semnatare.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cunoscută şi sub denumirea de Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, este un catalog al drepturilor fundamentale, elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953.

România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994, de la acea dată numeroşi cetăţeni, persoane fizice sau juridice, având posibilitatea să se adreseze cu petiţii în faţa CEDO. Prin „Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale“, semnată iniţial de 15 state membre ale Consiliului Europei, sunt garantate, de către statele semnatare, drepturile şi libertăţile fiecărei persoane. Pentru prima dată în istorie, un tratat internaţional asupra drepturilor omului este dotat cu un mecanism concret de control al drepturilor garantate, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg.

Drepturile şi libertăţile fiecărei persoane, garantate de Convenţia Drepturilor Omului, se referă la respectarea dreptului la viaţă al fiecărei persoane şi a demnităţii umane, aceleaşi pentru orice om, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opiniile politice, originea naţională sau socială sau avere. Prin acelaşi trat este interzisă tortura şi pedepsele sau tratamente inumane sau degradante, pedeapsa cu moartea, sclavia şi munca forţată, precum şi discriminarea în exercitarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

De asemenea, se interzice prin tratat expulzarea cetăţenilor unei ţări şi refuzul de a-i lăsa să revină, precum şi expulzarea selectivă a străinilor.

CEDO, ultima formă de recurs

În cazurile în care au fost epuizate toate formele de recurs la instanţele de judecată din ţara de origine, iar cetăţenii se consideră în continuare nedreptăţiţi, CEDO reprezintă ultima formă de recurs la care mai poate apela. În ultimii zece ani a fost înregistrată o creştere continuă a plângerilor individuale, panta ascendentă fiind explicată prin faptul că tot mai mulţi cetăţeni din statele semnatare ale Convenţiei Drepturilor Omului află de această cale de atac.

Potrivit site-ului CEDO, petiţiile depuse la curte acoperă subiecte din cele mai variate, cum ar fi invocări de omucideri ilegale comise de forţele de securitate, torturi şi rele tratamente asupra deţinuţilor, privarea arbitrară a libertăţii, dar şi dreptul la proprietate, în acest ultim caz fiind date decizii favorabile şi unor cetăţeni români care au dat în judecată statul pentru încălcarea proprietăţii sau tergiversării unui proces desfăşurat la instanţele din ţară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) era formată anul trecut din 47 de judecători, printre care şi un judecător român.

Consiliul Europei nu este o instituţie a Uniunii Europene

Consiliul Europei, cu sediul tot la Strasbourg, a luat naştere la 4 mai 1949 şi reuneşte toate statele Uniunii Europene, dar şi alte state din Centrul şi Estul Europei, şi este considerată cea mai veche organizaţie politică a continentului, fără a fi o instituţie a Uniunii Europene. Consiliul Europei grupează 48 de state, alte cinci state având statut de observator (Vatican, Statele Unite ale Americii, Canada, Japonia şi Mexic).

Deşi organismul se deosebeşte de Uniunea Europeană şi este complet diferit de Consiliul European (forul legislativ al UE), nici o ţară nu a aderat vreodată la Uniune fără ca mai întâi să adere la Consiliul Europei.

Consiliul Europei îşi desfăşoară activitatea pe două dimensiuni: prin Adunarea Parlamentară, alcătuită din parlamentari proveniţi din parlamentele naţionale, şi Comitetul Miniştrilor, alcătuit din miniştrii de Externe ai statelor membre.

Potrivit statutului Consiliul, organismul a fost înfiinţat pentru „a apăra drepturile omului, democraţia parlamentară şi supremaţia legii“, pentru a dezvolta acorduri pe întregul continent cu scopul de a standardiza practicile sociale şi juridice ale ţărilor membre. De asemenea, promovează „conştientizarea unei identităţi europene bazate pe valori împărtăşite şi care străbate peste diferite culturi“. Preşedinţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei este deţinută prin rotaţie de miniştrii de Externe ai statelor membre, România deţinând preşedinţia în perioada noiembrie 2005 - mai 2006, prin fostul ministru de Externe Mihai-Răzvan Ungureanu.

▲ „Jurămintele de la Strasbourg“, primul document de limbă franceză

Situat la graniţa cu Germania, pe malul stâng al Rinului, oraşul Strasbourg poate fi considerat un aşezământ intercultural, cultura franceză îmbinându-se cu influenţele germanice. Strasbourg (Strossburi sau Schdroosburi în alsaciană, Straßburg sau Strassburg în germană) este un oraş important din Franţa, capitală a regiunii Alsacia. Vechiul Argentoratum a fost locuit de gali, transformat ulterior într-o cetate în timpul epocii romane. Oraşul suferă invaziile barbare (alamani, apoi franci în secolul al V-lea) şi îşi primeşte numele actual sub ocupaţia francilor. De numele oraşului este legat primul document al limbii franceze (încă puţin distinctă de latină), un angajament dintre doi nepoţi ai lui Carol cel Mare, contra fratelui lor, cunoscut sub numele de „Jurămintele de la Strasbourg“.

De Strasbourg se leagă şi „Cântecul de război al armatei de pe Rin“, cunoscutul imn naţional al Franţei - „La Marseillaise“, care a fost compus în 1792, de Rouget de Lisle la Strasbourg. Influenţele germanice se datorează şi dominaţiei germanice, din anul 1870 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial oraşul fiind ocupat de Germania.

„Grande Île Strasbourg“ a fost înscrisă în anul 1988 pe Lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

▲ Catedrala Notre-Dame, simbol al oraşului

Situată în centrul oraşului, Catedrala Notre-Dame din Strasbourg este cunoscută ca fiind una dintre cele mai frumoase catedrale de stil gotic din Europa, amplasată pe locul unui fost templu roman. Catedrala a fost ridicată de către episcopul Sfântul Arbogast din dioceza Strasbourg-ului la sfârşitul secolului VII, însă în anul 1521, lăcaşul de cult catolic a fost transformată în biserică protestantă. O dată cu trecerea Strasbourg-ului sub autoritatea Franţei, în anul 1681, catedrala va reveni la ce a fost iniţial, biserică catolică. Catedrala a fost închinată Fecioarei Maria, iar turnul a devenit celebru, întrucât în timpul Revoluţiei Franceze a fost distrus aproape în totalitate.