Trei invenţii cu care ne întâlnim zilnic

Folosim zilnic obiecte sau produse care ne sunt atât de familiare, încât nici nu ne întrebăm care le este istoria şi cum au evoluat până la stadiul în care se află astăzi. Iată numai trei dintre aceste „banalităţi“ care au în spate sute sau mii de ani de strădanii omeneşti.

Astăzi le are aproape oricine, dar nu a fost dintotdeauna aşa. Pasta de dinţi, care chiar şi în urmă cu 100 de ani era considerată moft în unele ţări mai înapoiate, are în spate o istorie milenară.

Pasta de dinţi, de la scoici pisate la chimie avansată

Ne putem imagina că la un moment dat oamenii au început să fie deranjaţi de mirosul gurii semenilor şi au început să-şi pună problema să scape de aceste mirosuri. Aşa că sofisticaţii egipteni (care încă de acum câteva mii de ani făceau operaţii pe creier) preparau  prin anul 5000 î.Hr. o pastă de dinţi primitivă, dintr-un amestec de cenuşă, coajă de ou, mir şi piatră ponce, pe care le pisau şi amestecau.

Oamenii au observat  că pe dinţi se formează o materie dură - piatra sau tartrul - şi au înţeles că frecarea dinţilor cu un amestec abraziv ar da rezultate bune. Aşa că foloseau în acest scop diferite materii, cum ar fi: solzi de stridii pisaţi cu ipsos ars, sare, scoarţă de copac, pulbere de cărbune, coji de ou pisate, amestecate cu diverşi compuşi aromatici.

Odată cu dezvoltarea chimiei, pasta de dinţi a devenit tot mai complexă şi mai eficientă, adică şi profilactică. S-a constatat că fluorul previne cariile, şi astăzi fluorurile sunt nelipsite din pastele de dinţi. Apoi mai sunt particulele abrazive, cu rol în îndepărtarea plăcii dentare în formare. Aceste particule sunt formate din hidroxid de aluminiu, carbonat de calciu, fosfaţi, acizi de calciu, diverse silice, zeoliţi. Aceste particule formează circa 50% din compoziţia unei paste obişnuite de dinţi.

Pastele de astăzi mai conţin substanţe cu rol antibacterian şi arome, pentru ca periajul să nu fie perceput ca o corvoadă, mai ales de către cei mici, aflaţi la vârsta când îşi formează deprinderile. Medicii stomatologi spun că periajul corect se execută minimum 3 minute şi, din păcate, majoritatea oamenilor practică un periaj superficial, ce durează uneori o jumătate de minut.

Hârtia igienică

O altă invenţie fără de care astăzi nici o baie nu poate fi concepută este hârtia igienică. Cine ar fi putut-o folosi în acest scop, decât chiar inventatorii hârtiei, ingenioşii chinezi care au dat omenirii atâtea şi atâtea invenţii!

Fabricarea hârtiei au început-o chinezii încă din anul 200 î.Hr., când era fabricată din fâşii de mătase, iar varianta mai modernă a apărut în jurul anului 98, dar procedeul de obţinere a fost ţinut secret multă vreme. Desigur, la început era un material de lux, nu avea oricine acces la el, şi nici vorbă să fie folosit pentru necesităţi igienice. Abia prin secolul al VI-lea s-a ajuns la această fază, şi erau folosite pagini din cărţile... mai puţin valoroase. Evoluţia şi-a urmat cursul firesc, iar în secolul al XIV-lea, în provincia Zhejiang, se producea anual hârtie igienică în cantitate de zece milioane de pachete, a câte1.000 până la 10.000 de coli fiecare pachet.

Dar inventatorul recunoscut al hârtiei igienice este americanul Joseph Gayetty, care a trăit în secolul al XIX-lea. Hârtia fabricată de el se vindea în anul 1920 în pachete de foi plate (asemănătoare cu pachetele de şerveţele din zilele noastre), şi nu în role, având pe ambalaj filigranat numele inventatorului.

Frigiderul

O altă invenţie fără de care nu mai putem concepe astăzi viaţa este frigiderul. Până la apariţia unor aparate care puteau răci o incintă închisă (adică o cutie), oamenii - în  general cei înstăriţi - păstrau alimentele perisabile în nişte spaţii parţial subterane, căptuşite bine cu diverse materiale, pentru ca schimbul de temperatură cu exteriorul să se facă cât mai greoi, şi aduceau acolo gheaţă şi zăpadă, în diferite recipiente, de asemenea cât mai izolate. Astfel reuşeau să păstreze locuitorii Angliei din secolul al XVIII-lea în aceste „frigidere“ primitive, chiar şi câteva luni de zile, răcoarea necesară alimentelor. Medicul şi chimistul scoţian William Cullen (1710-1790) a fost primul care a observat că se poate răci aerul prin evaporarea lichidelor în nişte incinte vidate, dar, prins cu studiile sale preferate asupra sistemului nervos şi a clasificării maladiilor, nu a dat importanţă descoperirii. Inventatorul american Oliver Evans (1755-1819) a explicat principiul de fabricaţie al frigiderului, dar nu există indicii că a şi construit unul. Au urmat alţi inventatori, fiecare cu contribuţia lui, până s-a ajuns la aparatele pe care le cunoaştem astăzi: Jacob Perkins, în 1834, a folosit eter într-un ciclu de compresie a vaporilor, John Gorrie a fabricat după schiţele lui Evans o instalaţie cu care producea gheaţă pentru alinarea prin comprese reci a suferinţelor bolnavilor de febră galbenă, Carl von Linden a patentat în anul 1876 procesul de lichefiere a gazelor, care este parte din tehnologia de bază în refrigerare.