II Corinteni 7, 1-10

Fraților, să ne curățim pe noi de toată întinarea trupului și a duhului, desăvârșind sfințenia în frica lui Dumnezeu. Faceți-ne loc în inimile voastre! N-am nedreptățit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înșelat pe nimeni. Nu o spun spre osândirea voastră, căci v-am spus înainte că sunteți în inimile noastre, ca împreună să murim și împreună să trăim. Multă îmi este încrederea în voi! Multă îmi este lauda pentru voi! Umplutu-m-am de mângâieri! Cu tot necazul nostru, sunt covârșit de bucurie! Căci, după ce am sosit în Macedonia, trupul nostru n-a avut nicio odihnă, necăjiți fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri. Dar Dumnezeu, Cel ce mângâie pe cei smeriți, ne-a mângâiat pe noi cu venirea lui Tit. Și nu numai cu venirea lui, ci și cu mângâierea cu care el a fost mângâiat la voi, vestindu-ne nouă dorința voastră, plânsul vostru, râvna voastră pentru mine, ca eu mai mult să mă bucur. Căci, chiar dacă v-am întristat prin scrisoare, nu-mi pare rău, (deși îmi părea rău); căci văd că scrisoarea aceea, fie și numai pentru un timp, v-a întristat. Acum mă bucur, nu pentru că v-ați întristat, ci pentru că v-ați întristat spre pocăință. Căci v-ați întristat după Dumnezeu, ca să nu fiți întru nimic păgubiți de către noi. Căci întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăință spre mântuire, fără părere de rău; iar întristarea lumii aduce moarte.