Adevărata postire urmărește despătimirea

Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (a Lăsatului sec de brânză) Matei 6, 14-21

Zis-a Domnul: Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.

 Venirea primăverii coincide anul acesta cu ziua noastră de pregătire specială pentru a intra în Sfântul și Marele Post al Păresimilor. Ne aflăm, așadar, în Duminica Lăsatului sec de brânză, numită și a Izgonirii lui Adam din Rai. Începând de mâine, vom păși pe calea Postului, unit cu rugăciunea și milostenia, intensificate în această perioadă, pentru a întâmpina după cuviință Înfri­coșătoarele Pătimiri ale Domnului și Crucea dătătoare de Viață, prin Învierea lui Hristos.

Urcușul duhovnicesc are la temelia sa smerenia, care se do­bândește prin lepădarea de sinele egoist, strivind tentația de emancipare autarhică prin exercițiul fundamental al iertării: „De veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei 6, 14-15) – aflăm în Sfânta Evanghelie de astăzi. Postul Mare, menit să ne descopere lucrarea cea mai presus de fire a răscumpărării nea­mului omenesc, prin iertarea păcatului strămoșesc în urma jertfei și învierii Fiului lui Dumnezeu ne cheamă și pe noi să ne împropriem roadele ei mântuitoare. De aceea, această zi se mai numește și Duminica iertării, ­fiind prilej pentru adevărații creștini de a-și cere iertare tuturor cunoscuților, într-o stare de reală smerire a cugetului.

Postul ne călăuzește spre rostul nostru final

Cu inima golită, așadar, de orice formă de semeție a sinelui, începem a posti cu bucurie, după cuvântul Mântuitorului, care ne avertizează să nu fim triști, precum fățarnicii, așteptând aprecieri sau recompense vizibile din partea celor din jur, ci să intrăm în comuniune directă cu Dumnezeu, Care vede în ascuns și care ne va răsplăti eforturile spre desăvâr­șire. Împreună cu rugăciunea curată, pornită din cămara inimii, Postul ne arată, la rândul său, o cale spre intimitatea noastră cu Dumnezeu. Ajungem astfel în comuniune cu El dacă renunțăm, de bunăvoie, la atracțiile belșu­gului de mâncare, băutură și plăceri ale vieții, ghidate după consumul celor materiale, orientându-ne mintea și inima către Cer. Faptul că Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24) nu înseamnă că trebuie osândită materia, ci condusă, cu responsabilitate, spre scopul ei ultim, transfigurarea. De aceea, postul nu trebuie înțeles ca o luptă maniheică între suflet și trup, ci ca o reorientare a făpturii spre rostul ei final, mântuirea, destinată firii umane în integralitatea ei. În acest sens, este necesar să depășim cazuistica de natură raționalistă privind felurile și modurile de postire, mai aspre sau mai ușoare, acestea fiind foarte ușor confundate cu dietele sau regimurile alimentare: postul este, în primul rând, un exercițiu spiritual; în plan secundar, se răsfrânge și asupra trupului, chemat să devină, prin asceză, templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). 

A părăsit Adam Edenul pentru nepostire

Potrivit referatului biblic, Adam a fost izgonit din Rai pentru neascultarea poruncii divine, care conținea o restricție alimentară. Sfântul Ioan Gură de Aur accentuează chiar cauza căderii ca fiind o slăbiciune de ordin material: lăcomia pântecelui. Cu alte cuvinte, neînfrânarea sau nepostirea. Dar aceasta nu a fost singura cauză a păcatului originar, fiind mai degrabă concretizarea faptică a unor patimi distrugătoare de suflet, cultivate insidios prin ispita șarpelui: neascultarea de Creator și, cel mai grav, trufia de a ajunge ca Dumnezeu (Facere 3, 5). De aceea, adevărata postire urmă­rește despătimirea.

Amintirea pierderii Edenului rămâne o formă nemijlocită de cultivare a trezviei duhovnicești în Biserica dreptmăritoare. În vremea noastră, mulți dintre oameni și-au părăsit rostul duhovnicesc al existenței, autoexilându-se într-un fals paradis concupiscent, consumist și hedonist. La rândul ei, comunitatea eclezială, departe de a împrumuta riscul unei enclavizări, îmbracă lumea în haina iubirii sale fraterne, care are drept scop izgonirea omului contemporan din „raiul” autosuficient al falsei sale emancipări cotidiene, ateist-indiferentiste. Fiecare creștin ortodox este chemat astăzi, dar și în zilele Postului Mare care va urma, să slujească în societate Liturghia aproapelui, adică misiunea de propovăduire a Evangheliei, izbăvitoare din fantasmele plăcerilor trecătoare și vestitoare a veșniciei celei fericite în împă­răția iubirii divine desăvârșite. Suntem, la rându-ne, invitați să urmăm pildei Mântuitorului, care zice: Iată, stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Mâinile Domnului să lucreze prin fiecare dintre noi, care suntem chemați să batem la ușile sufletelor semenilor noștri, pus­tiite de nelucrare și atrofiate de materialism și concupiscență. Să-i ajutăm pe oameni să descopere fărâma divină din ființa lor – sufletul – și să cultive interesul pentru mântuirea acestuia, ieșind din capcanele hedoniste ale unei vieți ghidate de tehnologie, dar căzută din har.

Acesta este, de fapt, și sensul cuvintelor Mântuitorului din Predica de pe Munte, citită în partea finală a Evangheliei zilei de astăzi: „Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei, 6, 19-21). 

Hristos, Primăvara dulce a sufletelor noastre

Din ce în ce mai mulți oameni se orientează spre acumularea de bunuri materiale, uneori mult prisositoare, deși cunosc bine deznodământul vieții trupești: moartea – care-i va separa veșnic de toată această agonisită deșartă. „Comoara din cer”, despre care vorbește Domnul, este cununa faptelor bune, a virtuților care împodobesc sufletul, și în fruntea cărora stă iubirea, concretizată în acțiuni caritabile: faptele milei sufletești și trupești, criteriile evaluării noastre în fața Dreptului Judecător.

Așa cum, privind în jurul nostru, vedem natura însuflețită de venirea primăverii, bucu­rându-ne de renașterea tuturor la o nouă viață, vom avea prilejul să trăim aievea, cu sufletele și trupurile noastre, nașterea din nou în Împărăția lui Dumnezeu. Paradisul cel din Eden a fost circumscris unui anumit timp și loc; promisiunea veșniciei vizează, însă, un alt Paradis, ale cărui coordonate se vor desluși prin înnoirea creației divine. La slujbele funebre, ne rugăm pentru cei dragi ai noștri ce au pășit peste pragul morții să fie așezați „la loc de odihnă, de lumină și de verdeață”. Sunt, așadar, trei elemente definitorii ale Raiului: odihna, care înglobează în sine pacea, echilibrul, statornicia; apoi lumina, care semnifică iubire, comuniune, beatitudine, vibrație; și, în sfârșit, verdeața, care indică învierea, noutatea, prospețimea, bucuria. În mod simbolic, Mărți­șorul nostru tradițional ne indică, la rândul său, calea spre Rai: îngemănarea dintre jertfă (roșu) și înviere (alb), adusă de către Primăvara dulce a sufletelor noastre (așa cum este numit Hristos Domnul în cântarea Prohodului), pentru a revărsa, peste creație, vestea minunată a transfigurării Cerului și Pământului (Apocalipsa 21, 1), pentru a deveni unul și același Tabor al veșniciei.