Ancorarea în credință face din moarte adormire!

Duminica a 24-a după Rusalii (Învierea fiicei lui Iair) Luca 8, 41-56

În vremea aceea a venit la Iisus un om al cărui nume era Iair și care era mai-marele sinagogii. Și, căzând la picioarele lui Iisus, Îl ruga să intre în casa lui, că numai o fiică avea, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Iar, pe când se ducea Iisus şi mulţimile Îl împresurau, o femeie, care de doisprezece ani avea curgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei şi de nici unul n-a putut să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Și a zis Iisus: Cine s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează, şi Tu întrebi: Cine S-a atins de Mine? Iar Iisus a zis: S-a atins de Mine cineva, căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Atunci femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce pricină s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace! Pe când încă vorbea El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii zicând: A murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Iisus, auzind, i-a răspuns: Nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi, venind în casă, n-a lăsat pe nimeni să intre cu El decât numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, pe tatăl copilei şi pe mamă. Și toți plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Și râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: Copilă, scoală-te! Şi duhul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea copilei să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.

Suntem cu Domnul Hristos în cetatea Capernaum, după ce fusese aproape dat afară din ținutul Gadarenilor de niște locuitori la fel de ingrați ca mulți dintre noi, cei de astăzi, care privim cu nesaț către bunurile materiale, mai degrabă decât spre mulțimea de daruri și vindecări primite de Sus.

Aici, Evanghelistul Luca înregistrează două minuni, cu totul ieșite din comun, pe care Domnul le-a săvârșit asupra naturii umane: vindecarea femeii bolnave de 12 ani de hemoragie și învierea fiicei mai-marelui sinagogii. Din prima se detașează două elemente: femeia „cheltuise cu doctorii toată averea ei” în zadar și doar târziu se apropie și de Dumnezeu, ca la ultimul colac de salvare. Teribilă similitudine cu a multora dintre noi astăzi: întâi încercăm pe la doctori, pe la „vindecători” de tot felul și, în cele din urmă, ne gândim și la soluția cea mai la îndemână și cea mai probată de 2.000 de ani: cea a credinței! „Vom încerca și pe la biserici!”, auzim nu de puține ori din partea „căldiceilor” de astăzi. Tristă invertire a priorităților și valorilor în viața noastră! Apoi, reacția atât de caldă, de umană a lui Iisus către femeia vădită că s-a atins de El: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit”. Cea de-a doua minune o „eclipsează” pe cea dintâi, pentru că în decursul celor trei ani ai activității Sale publice, Domnul a recurs doar de trei ori la puterea sa dumnezeiască pentru a învia pe cineva din moarte. Iair, mai-marele sinagogii, îl roagă pe Iisus să o vindece pe fiica sa care era pe moarte. Între timp, fata moare, dar Iisus intră în casă, luându-i cu El pe Petru, Iacov şi Ioan, împreună cu părinţii fetei. Toţi boceau, cuprinşi de disperare, dar Iisus le-a spus să nu plângă, deoarece fetiţa nu era moartă, ci dormea, cuvinte ce au generat un val de ironie din partea lor, absolut convinşi că fetiţa decedase. Domnul Hristos o readuce la viață pe fiica lui Iair sau o trezește, prin rostirea cuvintelor (aramaice): „Talita kumi” (Mc 5, 41), adică „Copilă, scoală-te!”. 

Omule, adu-ți aminte că vei învia!

Întrebarea ce se pune: era ea cu adevărat moartă sau dormea adânc, într-un somn asemănător unei come? Majoritatea comentatorilor susţin că era moartă. Ei subliniază că Iisus a spus același lucru și despre Lazăr (că dormea) când acesta era mort. Chiar dacă sunt și exegeți (apuseni) care susțin că fetiţa nu era cu adevărat ieșită din această viață, totuși, ceea ce e mai mult decât evident este că în acest caz, ca și în toate morțile „în Hristos”, nu mai vorbim de moarte, ci de adormire. Așa își și intitula un mare teolog român (Mitropolitul Antonie Plămădeală) cuvântul la această duminică: „Când moartea se dove­dește totuși somn”. Adică în Hristos aspectele esențiale ale existenței noastre capătă altă conotație, alt sens: omul nu mai este mort, ci doar adormit, ca rob al Cuvântului Vieții. Așa ne și exprimăm în cultul nostru public: „Adormitul, robul lui Dumnezeu (N)”. Dar ca această realitate să devină inteligibilă nouă, celor (prea adesea!) atât de opaci la minte și la suflet, avem nevoie de resortul sfânt al credinței. Căci numitorul comun al ambelor minuni ale Mântuitorului din Evanghelia lucanică îl reprezintă factorul credinței, la care El face referire atât în cazul femeii care bolea de 12 ani: „Credinţa ta te-a mântuit”, dar și în cel al lui Iair, după ce fiica lui deja murise: „Crede numai şi se va izbăvi”.

Dacă, de multe ori, omul credincios sau religios este desconsiderat de unii gânditori „liberi”, care îi acuză pe cei dintâi că fac apel la soluția facilă a credinței, noi susținem, cu putere de argument, contrariul: omul credincios nu poate fi un ignorant, ci, dimpotrivă, un înțelept. Apelul la cre­dință, departe e a fi unul simplu, este, în fapt, cel mai dificil, pentru că ancorarea mea în această viață, prin soluția cre­dinței în Dumnezeu, mă de­ta­șează de toate celelalte ființe vii, mă scoate din lejeritatea sau autonomia gândirii, impunându-mi, extrem de responsabil, conformarea vieții mele după alteritatea existenței dumnezeiești.

Credința este virtutea teologală care rodește în omul cu adevărat înțelept, cel apt pentru a discerne între valorile fundamentale ale omului și cele secundare. Or, credința în învierea trupurilor este piatra de temelie a învățăturii Domnului, dar și piatră de poticnire pentru cei care o iau în derâdere sau o eludează pur și simplu. Marii învățați ai zilelor noastre, care ajung chiar la un grad înalt de erudiție, fără ecuația credinței rezolvată, nu ajung niciodată la adevărata înțelepciune.

Dacă în vechime se vehicula o exortație legată de importanța aducerii aminte a morții, precum auzim în Ecclesiasticul: „Adu-ți aminte de cele mai de pe urmă ale tale și în veac nu vei greși” (7, 38), reluat în Evul Mediu creștin, în celebrul aforism „Memento mori”, al mai multor ordine monahale, pentru noi, de o forță optimistă și vivifiantă este îndemnul: „Adu-ți aminte că vei învia!”. Acesta este cuvântul care trebuie să ne pătrundă până în profunzimile ființei noastre. 

Vom dăinui în istorie cât timp nu vom uita pe Dumnezeu și limba noastră

Ne naștem, trăim, murim și, la sfârșitul veacurilor, odată cu învierea trupurilor urmează judecata obștească, unde nu ne vom prezenta singuri, ci „fiecare în rândul cetei sale” (1 Co 15, 23). De la Sfântul Pavel până la Apocalipsă este prezentă ideea judecății omenirii și ca neamuri, căci fiecare neam, fiecare popor își va aduce slava lui. Slava unui neam sunt sfinții  pe care Duhul Sfânt i-a plămădit în acel popor.

Când un popor a împlinit în istoria sa cuvântul Evangheliei, atunci putem vorbi de mântuirea acestuia în masă. Ne aducem aminte că încă despre Patriarhul Vechiului Legământ stă scris: „Avraam a murit la bătrâneţi adânci şi s-a adăugat la poporul său” (Fc 25, 8).

De aceea, Biserica a rânduit la fiecare slujbă rugăciuni de cerere, care privesc pe toți cei din neamul nostru: „Încă ne rugăm pentru binecredinciosul popor român de pretutindeni…”. La ie­și­rea cu Cinstitele Daruri, în cadrul Sfintei Liturghii, preotul se roagă astfel: „Pe fericiții întru adormire eroi, ostași și luptători români care s-au jertfit pe câmpurile de luptă (…) pentru apărarea patriei și a credinței noastre strămoșești, pentru întregirea neamului, pentru libertatea și demnitatea poporului român…” Sfântă entitate: neamul românesc! La acesta trebuie să ținem „cu dinții”, nu cu sloganuri patriotarde veștejite, mai ales astăzi, când se încearcă edulcorarea noastră ca neam, prin adormirea conștiinței noastre, prin „tăvălirea” mediatică (și nu numai) a limbii, a valorilor perene ale poporului român și a Maicii sale spirituale, Biserica, de o manieră fără precedent.

O veche sentință grecească spune că un popor este amenințat cu pieirea atunci când își uită zeii și limba. Or, Evanghelia zilei tocmai către aceasta îndeamnă: îmbarcarea noastră pe „corabia” Sfintei Biserici, având drept cârmă credința nezdruncinată în chemarea noastră la atingerea slavei sfinților lui Dumnezeu. Or, la aceasta ajungem trecând și prin periplul morții, care se dovedește a fi doar adormire, în drumul nostru spre înviere. Doar ancorați în credință vom primi plata cea mare a răbdării și vom fi părtași ai bunurilor veșnice, pe care fie să le dobândim cu harul și cu iubirea de oameni ale Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.