Belșugul în care nu-L vezi pe Dumnezeu e, de fapt, pagubă

Duminica a 26-a după Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina) Luca 12, 16-21

Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug țarina. Și el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele și mai mari le voi zidi și voi strânge acolo toate roadele mele și bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Știm cu toții că orice cuvânt al Domnului este viu și lucrător și că nimic nu a fost și nu este rostit sau făptuit la întâmplare. Pilda de astăzi este cuprinsă în capitolul 12 din Evanghelia după Luca. În capitolul de dinainte și în cel următor am putut vedea lucrarea duhovnicească a Domnului nostru, cum i-a învățat pe ucenici Rugăciunea domnească, cum le-a arătat care sunt semnele vremii de acum și ale celei viitoare și le-a rostit pilde și cuvinte despre împărăția lui Dumnezeu. Demn de reținut este faptul că Domnul nostru a fost interpelat „de cineva din mulțime” (Luca 12, 13), chiar cu câteva clipe mai înainte de a rosti pilda bogatului căruia i-a rodit țarina, cu privire la o situație socială și familială: cum să se facă împărțirea averii între frați. Răspunsul Domnului a fost scurt, direct la problemă, dar și cu o parte duhovnicească. „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor între voi?” (Luca 12, 14). Apoi Hristos Domnul a oferit și îndemnul Său: „Vedeți și păziți-vă de toată lăcomia...” (Luca 12, 15). Așadar, pilda bogatului a venit firesc, în urma unui dialog cu cei din jurul Său.

Nebun e cel care se crede veșnic pe pământ

La cea dintâi lectură ni se pare că Domnul vorbește despre bogăție și străduințele omenești: „Ce voi face că n-am unde să adun roadele mele”, spune bogatul. Răspunsul lui Dumnezeu este clar și imediat: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori pentru sine însuși și nu se îmbogățește în Dumnezeu” (Luca 12, 20-21).

Analizând citatele acestea observăm imediat că multe și mari greșeli a făcut acest om bogat, care era pe deasupra și zgârcit. El a socotit a fi veșnic ceea ce este de fapt trecător: viața pe pământ. A socotit petrecerile și desfătările ca realități de dorit și capitale, ceea ce nu reprezintă adevărul, mai ales atunci când le observăm din perspectiva veșniciei. Felul acesta de a judeca sau a crede în sine a fost păgubos și din perspectiva lumească și din cea cerească. Dacă cineva adună bogății, dar repede îi vine ceasul trecerii la cele veșnice pierde de două ori: de cele materiale se bucură alții, iar în fața lui Dumnezeu a dovedit o lăcomie de nestăvilit care se transformă în osândă.

Avem aici una dintre învă­țăturile Evangheliei de azi: lăcomia, sub orice formă sau îndreptată în varii direcții, este de două ori păguboasă, adică și trupește, și sufletește. Celui lacom i se pare că starea în care este el se perpetuează, că devine și înțelept și veșnic. De fapt, înțelepciunea și sporirea zilelor vin de la Dumnezeu, de la legătura sănătoasă cu El și de la concepția personală de viață echilibrată. Apelativul „nebune” este unul dur, dar cuvântul acesta vine din partea Domnului față de omul care în mod consecvent nu a vrut să recunoască că tot ceea ce are și ceea ce este el vine de sus. Lăcomia este păcat capital și constă în a te folosi personal de bunuri peste măsură, mai mult decât se cuvine.

Lăcomia sub multe aspecte ale ei (beție, îmbuibare, iubire de bani) aduce întunecare sufletului și rațiunii umane. Practic, omul îmbătrânește înainte de vreme pentru că mrejele acestui păcat înlănțuie trupul și sufletul omului.

Père Goriot, zgârcitul notoriu

Scriitorul francez Honoré de Balzac (†1850) în romanul său „Eugenie Grandet” povestește despre un bătrân, rămas în istoria literaturii universale drept un exemplu de zgârcenie, père Goriot, care agoniza de frig și foame, dar privind spre aur, spunea: „Asta mă încălzește”.

Omul lacom are un mod personal deformat de a vedea pe cei din jur și de a se raporta la lucruri. Adesea arțăgos, mizantrop, plin de griji și insomnii, deși îmbelșugat în toate, el totuși oftează după altele mereu și mereu. Unui astfel de om i se potrivește cuvântul: „Unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Matei 6, 27). Portretul unui astfel de om nu poate fi decât antipatic, din pricina lipsei de bun simț și de măsură.

Dar, actualizând acest subiect, s-ar cuveni să ne întrebăm cum să ne raportăm noi la viața veșnică, la sine și la cei din jur. Cum ne putem mântui dacă avem o casă de întreținut, un serviciu și copii de crescut?

Răspunsul nu este ușor de dat, mai ales dacă nu ai o conștiință adormită. Mântuitorul Hristos condamnă în această Evanghelie lăcomia ca idolatrie și ca izvor al tuturor răutăților. Pentru un lacom scade chiar și stima de sine, pentru că bogăția prost chivernisită nu-ți oferă decât iluzia puterii și a inteli­genței. Un om lacom suferă și în relația cu semenii, oameni care se află cel mai adesea în nepu­tințe și lipsuri cumplite. Dumnezeu nu osândește agonisirea de bunuri, ci lipsa carității, a facerii de bine.

Postul, calea sigură care ne ferește de lăcomie

Evanghelia este cale sau treaptă prin care cunoaştem voința lui Dumnezeu și ne descoperim pe noi înșine. Pilda de azi ne arată semnul morții trupești și spirituale la care poate ajunge cineva care nu ia aminte la Dumnezeu. Nu este ușor să privim pe cele ale lumii ceea ce sunt: daruri ale lui Dumnezeu și să nu judecăm pe alții care le au, iar în plan personal să nu ne alipim de acestea. Mişcarea pătimaşă a noastră se arată la nivelul dorinţelor și al multor lucruri de care ne înconjurăm, uitând că suntem doar administratori ai celor pe care le avem. Dacă am lupta cu păcatul, patimile nu s-ar mai sălășlui în noi, iar aceasta chiar de la început, când gândurile răsar în inimă și apoi adeseori se concretizează în fapte. Dar prin rugăciune neîncetată şi neîmprăştiată putem lua aminte la noi înşine.De câteva zile am intrat în Postul Crăciunului. Ce reprezintă postul dacă nu și

o cale de a lua și privi lucrurile și realitățile în mod cumpătat, ca buni chivernisitori? Postul nu este opreliște sau regim alimentar provizoriu, limitat în timp sau ocazional. Postul este bucurie în Hristos, stare de mulțumire și agonisire de bunătăți cerești, reducându-le, ce-i drept, pe cele pământești, dar nu spre a le desființa, ci spre a le întregi în El. Hristos nu este împotriva bunurilor și a bucuriilor curate, adică acelea care zidesc și-l sfințesc pe om.

Să-L rugăm așadar pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să căutăm mai întâi împărăţia Lui, şi toate celelalte se vor adăuga nouă!