Biserica cea Una reflectă Treimea nedespărțită

Duminica a 7-a după Paști (a Sfinților Părinţi de la Sinodul I Ecumenic) Ioan 17, 1-13

În vremea aceea Iisus, ridicându-Şi ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceş­tia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Şi toate ale Mele sunt ale Tale şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine şi pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.

Evanghelia Duminicii a 7-a după Sfintele Paști ne oferă un fragment scripturistic profund teologic. Pericopa este parte a cuvântării de despărțire a lui Iisus Hristos, numită de comentatorii biblici, vechi și noi, rugăciunea arhierească. Cuvântarea de despărțire e numită rugăciunea arhierească, întrucât Iisus Hristos se descoperă cu adevărat ca Unicul Preot și Arhiereu, care Se aduce pe Sine Însuși jertfă supremă, îmbrățișând întreaga lume într-o rugăciune de mijlocire.

Temele pe care le atinge Evanghelia Duminicii sunt mai multe: viața veșnică, cunoașterea lui Dumnezeu, existența din veșnicie a Fiului și trimiterea Lui în lume, unitatea Fiului cu Tatăl și unitatea ucenicilor. Iată de ce textul evanghelic devine un fundament pentru păstrarea și transmiterea dreptei credinţei. În fapt, dreapta credință înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, adevăr formulat și fixat ca dogmă fundamentală la Sinodul I Ecumenic. De aceea, Biserica a decis, nu întâmplător, ca duminica aceasta să fie una de pomenire a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. Sinodul I de la Niceea a mărturisit că Iisus Hristos nu este o făptură creată, nu este un om devenit Dumnezeu, ci este Fiul lui Dumnezeu, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut".

Așadar, așezarea textului din Evanghelia după Ioan în Duminica Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic susține biblic unitatea Sfintei Treimi formulată dogmatic la Niceea în 325. Unitatea ființială și diversitatea personală a Sfintei Treimi au consecințe ontologice pentru viața Bisericii și pentru comunitatea creștină.

Unitatea Treimii și unitatea Bisericii

Natura unică și unitară a Dumnezeului-Treime se reflectă în unitatea Bisericii și unitatea Bisericii indică spre această unitate. Teologia noastră măr­turisește unitatea și unicitatea Bisericii, înțele­gând că Biserica este un eveniment și o taină a prezenței unicului Dumnezeu în creație, care cheamă întreaga făptură la această unitate „ca să fie una precum suntem și Noi". În același timp, textul ioaneic ne întărește convingerea că Biserica este una și, în sensul unicității ei, nu mai există o altă Biserică. „Una" din articolul 9 al Simbolului de credință nu e doar un simplu numeral, ci exprimă unitatea deplină care este evidentă în întreg conținutul Crezului. Mărturisim credința întru-unul Dumnezeu, întru-unul Domn Iisus Hristos, în Duhul Sfânt, în Biserică cea una și într-un Botez.

Unitatea Bisericii, precum și celelalte însușiri ale ei mărturisite în Crez, reflectă însăși natura Dumnezeului-Treime. După părintele Boris Bobrinskoy, sfințenia Bisericii este însăși participarea la sfințenia lui Dumnezeu, sobornicitatea este o reflecție a tri-unității Persoanelor divine, iar apostolicitatea ei este întemeiată pe ierarhia Persoanelor Dumnezeului-Treime. Dumnezeu-Tatăl este principiul născător al Fiului și purcezător al Duhului Sfânt, deci întreaga viață dumnezeiască este o continuă ieșire și revenire în Tatăl: „au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut acum că Tu M-ai trimis"; „şi Eu vin la Tine".

Monarhia Tatălui este principiul unic care face ca Dumnezeul-Treime să fie Unicul Dumnezeu. Într-un mod similar, unitatea Bisericii decurge din unitatea lui Dumnezeu. Unitatea Bisericii, care este după chipul unității divine, nu se poate disocia de taina unității Sfintei Treimi, deoarece unitatea nu este o chestiune ab­stractă și impersonală, ci este o comuniune veșnică, este „concelebrarea Persoanelor dumnezeiești între Ele în taina infinită a iubirii intra-treimice". Această iubire este „o plinătate absolută", încât în ea nu există nici o formă de revelație internă. Persoanele Sfintei Treimi sunt Dumnezeu deplin, a Cărui ființă necunoscută oamenilor poate fi intuită ca iubire absolută sau deplină. Observațiile pe care părintele Bobrinskoy le face sunt importante având în vedere sensurile catholicității (sobornicității) Bisericii. Biserica este catholică într-un sens extensiv sau geografic, dar, în același timp, catholicitatea ei este una calitativă sau intensivă. În această situație, fiecare Biserică locală este Biserica lui Hristos sau Biserica cea Una, fiind Biserica deplină într-un anumit loc. Așa cum fiecare Persoană a Sfintei Treimi poartă în Sine plinătatea vieții și ființei dumnezeiești, tot așa fiecare Biserică locală este Biserica întreagă. Observația este cu atât mai utilă, cu cât, conform teologiei noastre, o Biserică locală este Biserica în măsura în care păstrează și transmite în lume învățătura apostolică deplină.

O altă trăsătură a unității Bisericii este aceea că „unitatea nu e uniformitate". Părintele Patriarh Daniel subliniază într-un articol din revista „Teologie și viață", apărut în 2003, trei tipuri de unitate în sânul Sfintei Treimi. O unitate de origine, care vine de la Tatăl, Care naște pe Fiul și purcede pe Duhul Sfânt, o unitate de conținut, care este plinătatea ființei divine pe care o conține fiecare Persoană dumnezeiască și o unitate a vieții în libertate, adică dăruire și sălășluire reciprocă a unei Persoane divine în celelalte. Deci, dacă unitatea de origine este în Tatăl, unitatea de conținut este plinătatea ființei divine ipostaziată de fiecare Persoană treimică, unitatea în diversitate se regăsește în iubirea intratrinitară deplină, dar în același timp, neuniformă. Această libertate manifestată în iubirea perihoretică intratrinitară certifică posibilitatea existenței unui pluralism teologic. Am putea spune că în acest fel se poate înțelege forma de manifestare locală sau contextuală a Bisericii celei una. Se mai cuvine adăugat faptul că „pluralitatea formelor de expresie trebuie să comunice același conținut al dreptei credințe. De aceea, amintește Patriarhul României limita pluralismului în Biserică este erezia, pentru că afectează conținutul comun al credinței unice a Bisericii celei una".

Unitatea Treimii și viața credincioșilor

Originea unității Bisericii este, deci, Sfânta Treime, iar Botezul celor ce devin creștini este încorporarea lor în Biserică și înfierea în comuniunea de viață a Sfintei Treimi. Dacă viața credincioșilor în Biserică este un răspuns la iubirea Persoanelor Sfintei Treimi, atunci Biserica este o icoană a iubirii Sfintei Treimi și anticipare a comuniunii depline în Împărăția lui Dumnezeu. În mod concret aceasta presupune o schimbare la nivel existențial a relațiilor inter­umane. Dacă această prefacere nu ar avea loc, dogma Sfintei Treimi n-ar avea nici o importanță. Dumnezeul-Treime este dragoste, de aceea dragostea este liantul absolut necesar al relațiilor inter­umane. În contextul acestei iubiri care ne leagă, oamenii conștien­tizează importanța celorlalți pentru propria existență. Omul nu este om deplin atât timp cât existența sa nu întâlnește o altă existență umană, la fel ca a lui, dar totuși diferită. Când viețile se întâlnesc se naște iubirea, care, la rându-i, naște altă viață. Când existențele diferite se conjugă, ele se îmbogățesc, creează comuniune și legătură.

Peste toate acestea, întâlnirile dintre oameni, înțelese ca evenimente ale devenirii noastre, contribuie la dobândirea mântuirii personale. Putem înțelege și astfel mântuirea ca participare la viața de comuniune a Sfintei Treimi. Viața Sfintei Treimi se extinde între oameni, iar oamenii facilitează crearea de evenimente sfințitoare, pe care le numim acte liturgice, în care se anticipează comuniunea tuturor în Împărăția lui Dumnezeu.