Biserica, veșnica vie roditoare a celor care bine au lucrat

Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor răi) Matei 21, 33-44

Zis-a Domnul pilda aceasta: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie; a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn și a dat-o lucrătorilor, iar el a plecat departe. Când s-a apropiat vremea roadelor, a trimis pe slujitorii săi la lucrători ca să ia partea lui de roade. Dar lucrătorii, punând mâna pe slujitori, pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. Din nou a trimis alți slujitori, mai mulți decât cei dintâi, și au făcut acelora tot așa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui. Și, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie și l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceștia răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la vremea lor. Zis-a lor Iisus: Oare n-ați citit niciodată în Scripturi: «Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri»? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cel peste care va cădea ea, îl va zdrobi.

Cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos sunt mai dulci decât mierea, căci dulceaţa lor nu o adună din flori nişte albine, ci o pregăteşte harul Duhului Sfânt şi o depune în sufletele creştinilor care ascultă şi citesc cu credință Sfintele Scripturi. Să ne apropiem așadar de Sfânta Evanghelie, să gustăm din bogăţia cuvintelor ei și să ne umplem de mireasma lor duhovnicească!

O pildă premergătoare Sfintelor Pătimiri

Pilda lucrătorilor răi ai viei a fost rostită de Mântuitorul după învierea lui Lazăr, înainte de Pătimirea Sa. Mântuitorul se îndrepta spre Ierusalim, iar mulţimile Îl aşteptau entuziasmate la porţile cetăţii spre a-L întâmpina ca pe un adevărat împărat şi mântuitor al lumii. Reacţiile potrivnicilor, ale cărturarilor şi fariseilor nu au întârziat, din cauza invidiei şi răutăţii lor. În pilda lucrătorilor răi ai viei, ei se regăseau ca unii care nu-şi împliniseră menirea religioasă de învăţători ai Legii Domnului şi lucrători în via Sa. Dumnezeu a arătat multă purtare de grijă faţă de poporul ales. Când acesta din urmă i-a ucis pe profeţii trimişi să-i ridice pe iudei din căderea în care se afundau tot mai mult, El nu Şi-a întors Faţa Sa de la ei, continuând să le poarte de grijă și tri­mi­țându-le mai apoi chiar pe Însuşi Fiul Său Cel Unul Născut. Ei însă Îl vor răstigni pe Domnul și vor pierde moștenirea, neamurile ­fiind astfel chemate să lucreze și să aducă rod bogat în via Lui.

Poporul ales, via de la care Domnul cere rod

Mântuitorul spune: „Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie (...) și a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe” (Matei 21, 33).

Omul stăpân al casei sale este Dumnezeu. Din iubire de oameni, El se numeşte pe Sine „om”. Via este „norodul iudaicesc sădit de Dumnezeu în pământul făgăduinţei” (Sfântul Teofilact). Însuşi profetul Isaia grăia: „El a săpat-o, a curăţit-o de pietre (...), a ridicat în mijlocul ei un turn, a săpat şi un teasc. Şi avea nădejdea că va face struguri, dar ea a făcut aguridă” (Isaia 5, 2). Acestui popor i-a fost dată Legea, ca un gard, ca să nu-i lase pe iudei să se amestece cu păgânii şi astfel să se îndepărteze de Dumnezeu. Teascul era jertfelnicul, unde se aduceau jertfele pentru ispăşirea păcatelor poporului, iar turnul de unde putea fi observată întreaga vie era templul din Ierusalim, care veghea ca iudeii să nu fie atraşi de credinţele străine. Lucrătorii viei, dascălii poporului, fariseii şi cărturarii aveau datoria să îi conducă pe iudei pe calea credinţei adevărate, dar s-au dovedit a fi necredincioşi, leneşi şi vicleni. Cât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El face ceea ce se cuvenea să facă înşişi lucrătorii viei şi le lasă lor o singură grijă: să păzească ceea ce le-a dat. Însă, chiar dacă iudeii au primit de la Dumnezeu atâtea daruri, ei s-au arătat a fi leneşi şi răi. După ce a rânduit toate cele necesare, desă­vârşindu-şi munca, stăpânul viei „s-a dus departe”. Această plecare departe este dovada răbdării celei mari a lui Dumnezeu, care nu i-a pedepsit degrabă pe iudei pentru fărădelegile lor, aşteptându-le pocăinţa.

Slugile Domnului și lucrătorii cei nerecunoscători

Timpul roadelor este vremea prorocilor, iar aceste roade sunt „ascultarea arătată prin fapte”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar iudeii nu numai că nu au rodit fapte vrednice, ci s-au purtat rău cu cei care veniseră să ia rodul stăpânului, mânjindu-și mâinile cu sângele lor: „Lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre” (Matei 21, 35). Pe profetul Miheia l-a bătut peste faţă Sedechia, pe profetul Zaharia l-au omorât între templu şi jertfelnic, iar pe arhiereul Zaharia, fiul lui Iehoiada, l-au ucis cu pietre. Iudeii au dat altora pedepsele pe care ei ar fi trebuit să le primească. „Slugile” sunt aşadar prorocii şi drepţii pe care Dumnezeu i-a trimis. Ei sunt cei despre care Sfântul Apostol Pavel spunea că „au dat buna lor mărturie” şi „au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare. Au fost ucişi cu pietre..., au murit ucişi cu sabia” (Evrei 11, 2, 36-38).

Răbdarea Domnului și „ucigaşii de Dumnezeu”

„La urmă, (stăpânul viei) a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor ruşina de fiul meu!” (Matei 21, 37). Dumnezeu nu L-a trimis de îndată pe Fiul Său, lăsându-le iudeilor răgazul să-şi recunoască păcatele şi să se ruşineze de ele. Desigur, Dumnezeu ştia că ei Îl vor omorî. Aştepta însă ca lucrătorii cei răi măcar de cinstea Fiului să se ruşineze şi să-şi ceară iertare pentru crimele săvârşite. „Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul. Veniţi să-l omorâm... Şi, punând mâna pe el..., l-au ucis” (Matei 21, 38-39). Ce vină I-au găsit ei lui Hristos? Domnul Cel iubitor de oameni săvârşise pentru acel popor atâtea minuni şi îi arătase calea pe care, mergând, putea dobândi Împărăţia cerurilor. L-au scos afară din vie, adică din cetatea Ierusalimului, şi L-au răstignit. Dar dacă via înseamnă norodul, afară din vie înseamnă că afară din voinţa norodului celui fără de vicleşug L-au omorât pe El fariseii (Sfântul Teofilact).

Împărăţia lui Dumnezeu, moștenirea celor care au dat rod bogat

„Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roade la timpul lor” (Matei 21, 40-41). Iată cum acei ucigaşi s-au lipsit, în cele din urmă, de moştenire, primind în schimb pedeapsă. Când va veni Stăpânul? Desigur, la cea de-a doua Sa venire. Dar Stăpânul a căutat chiar de mai înainte la fărădelegile iudeilor şi i-a pierdut pe cei răi cu rău, trimiţând asupra lor oştirile romane. Dărâmarea Ierusalimului nu a avut loc îndată după omorârea lui Hristos, ci după 40 de ani. Căci Dumnezeu a arătat şi de această dată iudeilor îndelunga Sa răbdare. Cărturarii au înţeles că în pilda aceasta era vorba despre ei (Matei 21, 45). Cuvintele Mântuitorului prevesteau faptul că Împărăţia lui Dumnezeu se va da altor neamuri. A fost dată așadar Sfinţilor Apostoli, lucrători vrednici ai acestei vii. Ei au făcut ca lumea, odinioară păgână, să aducă roade bogate de credinţă.

Sfinţii Părinţi dau acestei pilde şi o altă tâlcuire: prin vie putem să înţelegem Dumnezeieştile Scripturi, „întru care gard este slova, teasc ce s-a săpat este adâncul Duhului, iar turn este teologia preaînaltă”. Aceste Scripturi erau mai înainte ale lucrătorilor celor răi, adică ale cărturarilor poporului iudeu. Dar Dumnezeu a dat acum Scripturile creştinilor, care le lucrează bine (Sfântul Teofilact). Pentru ca iudeii să conştientizeze faptul că pedeapsa ce o vor primi este nu numai dreaptă, dar şi de demult profeţită de David, Hristos îi mustră, zicând: „Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului... De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 42-44). Mântuitorul arată astfel împlinirea cuvintelor profetului David (Psalmul 117, 22-23).

Hristos, Piatra cea din capul unghiului

Ziditorii sunt dascălii iudeilor. Aceşti învăţători nu L-au băgat în seamă pe Hristos, spunând că El este nefolositor, că nu vine de la Dumnezeu şi că amăgeşte poporul. Hristos nu a fost luat în seamă de cei cărora le-a fost propovăduită Evanghelia Împărăţiei. Împotri­vin­du-I-se, ei s-au purtat precum lucrătorii viei. Pentru ca iudeii să nu rămână cu impresia că paguba li se va mărgini numai la scoaterea lor din vie, Domnul a adăugat: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). „E vorba aici de două pieiri: una, aceea că iudeii s-au poticnit şi s-au minţit... Alta, aceea a căderii lor în robie, a prăpădului de obşte şi a nenorocirilor ce aveau să vină peste ei” (Sfântul Ioan Gură de Aur). Piatra cea din capul unghiului se aşază în colţ, unind doi pereţi şi ţinând în picioare întreaga construcţie. Domnul nostru Iisus Hristos, după Învierea Sa din morţi, s-a făcut cap al Bisericii, unind pe iudei şi pe creştini într-o singură credinţă. De la Domnul este aceasta, pentru că de la Domnul este Biserica noastră, cea vrednică de minune. Împărăţia lui Dumnezeu, după ce s-a luat de la iudei, a fost dată celor care au crezut în Domnul. Iar cei care s-au împiedicat de piatra aceasta şi s-au smintit de Hristos se vor sfărâma la cea de-a doua Sa venire. Despre piatra cea din capul unghiului vorbise odinioară şi profetul Isaia (28, 14, 16).

Pedepsirea neascultării

Pentru toate darurile, binefacerile arătate, şi pentru întreaga purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de poporul iudeu, acesta din urmă I-a răspuns prin nerecunoştinţă, lucru scos în evidență și de pilda lucrătorilor cei răi ai viei.

La întrebarea Domnului: „Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători?”, cărturarii şi fariseii I-au răspuns: „Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roade la timpul lor” (Matei 21, 40-41). Ei și-au rostit astfel singuri sentinţa, căci nu s-au recunoscut cu adevărat în această pildă, nu şi-au recunoscut greşelile, nu au cerut iertare Domnului, nu au devenit mai înţelepţi, netemându-se de pedeapsa ce va urma.

Biserica, via cu rod veşnic

Preoţia sacramentală este cea care lucrează via Domnului, iar lucrarea aceasta niciodată nu se va opri, căci Duhul Sfânt veghează permanent şi îi ajută neîncetat pe vrednicii ei lucrători. Arhiereul invocă ajutorul Domnului în rugăciunea sa, zicând: 'Doamne, Doamne, caută din cer şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta!” Această vie este lumea cuprinsă în Sfânta Biserică, în care Duhul Sfânt Însuşi veghează, lucrează şi o păzeşte. Şi ogorul sufletelor noastre este o vie, în care Domnul pătrunde prin cuvintele Sfintei Sale Evanghelii. Să-L primim şi să ne dorim mereu ca El să vină aici, căci prin venirea Sa vom dobândi roadele cele bogate ale credinţei. Ştiind că Dumnezeu ne-a iubit mai întâi, şi noi să răspundem la fel iubirii Sale, știind că El ne-a dăruit Biserica Sa drept vie, să lucrăm în ea, aducându-I roade bogate.

Să devenim întocmai mlădiţelor viţei care îşi trag seva din Hristos, butucul cel viu, şi dau astfel roade îmbelșugate, mulţumindu-I totdeauna pentru toate. Amin!